Astronomie in marmura la Saint-Sulpice

Pardoseli » Pardoseli istorice | 22 august 2012
Astronomie in marmura la Saint-Sulpice

Adusă în atenția publicului din lumea întreagă prin bestseller-ul ”Codul lui Da Vinci”, Saint-Sulpice este de multă vreme un reper în arhitectura și existența urbană pariziană. Superba catedrală catolică a fost remarcată datorită unei particularități a pardoselii, în care a fost încastrată o bandă metalică considerată primul ”meridian zero” al lumii, ”Linia rozei”, conform ficțiunii lui Dan Brown.


Între mistica si utilitate

Discuțiile pe această temă au fost lungi și aprinse, așa cum poate ați aflat. Din cauza speculațiilor, Tom Hanks nu a putut fi filmat în acest edificiu, în ecranizarea din 2006 a romanului. „Linia rozei“ este de fapt un instrument ştiinţific ingenios din secolul al XVIII-lea, când a fost conceput și instalat de către ceasornicarul șI astronomul englez Henry Sully, la cererea preotului parizian Jean-Baptiste Languet de Gergy. Acesta din urmă nu
era mulțumit de performanțele ceasurilor contemporane, care aveau abateri și nu reflectau clar momentul în care trebuie să se desfășoare liturghia, în raport cu amplasarea soarelui pe cer. Instrumentul avea și o altă importanță practică în epocă, deoarece servea la determinarea solstiţiilor şi echinocţiilor, în definitiv și a datei Paștelui. O bandă subțire din alamă leagă obeliscul situat pe zidul nordic cu pardoseala din sud, traversând altarul. În esență, modul de funcționare al ingeniosului instrument de măsură nu este foarte complicat: la 25 de metri deasupra obeliscului se găsește o nişă prevăzută cu o mică lentilă. La ora 12:00 (ora astronomică a Parisului) razele soarelui care pătrund prin această lentilă proiectează un disc luminos pe dalele de marmură ale pardoselii catedralei, traversând banda metalică într-un anumit punct, mereu altul în diferitele momente ale anului. Sistemul avea un scop mistic, ce-I drept, dar în alt sens decât cel sugerat de „Codul lui Da Vinci“, care a atras nenumărați vizitatori. Logica existenței acestui gnomon este așadar diferită de cea a Meridianului Zero, stabilit de Ludovic al IV-lea în 1667 ca trecând prin Paris, e adevărat, dar prin dreptul Observatorului Astronomic, ceea ce înseamnă că linia imaginară se află la circa 100 de metri depărtare în direcție perpendiculară, spre est.
Observatorul a avut în fond și el o contribuție la instalarea gnomonului, pe care a trebuit să îl finalizeze după ce Henry Sully a murit lăsând lucrarea neterminată...

Arhitectura si arta

Edificiu impozant, lung de 120 de metri, lat de 57 şi cu o înălţime de 30 de metri sub bolta centrală, Saint-Sulpice este cea mai mare biserică istorică din Paris, după Notre-Dame. Construcţia a durat aproape 130 de ani, biserica fiind terminată în 1870. Chiar în anul următor, obuzele prusace aveau să distrugă însă turnul de nord, acesta fiind restaurat complet abia în 2010, după 6 ani de lucrări intense care au însumat cheltuieli
de peste 28 milioane de euro. Planurile şi principiile arhitecturale s-au inspirat din
normele iezuite, care stipulau: o biserică în plan de cruce latină, cu o singură navă, cu capele comunicând între ele, bolți în leagăn (sau semicilindrice, specifice stilului romanic), ferestre înalte, cupolă şi o faţadă pe două niveluri, unul doric celalalt ionic, încoronată de un fronton. Faţada edificiului e dominată de cele două turnuri, de sud şi de nord, înalte de aproximativ 70 de metri. Totuși, faţada actuală diferă de cea iniţială,
deoarece marele fronton, distrus de un trăznet, nu s-a mai reconstruit niciodată.
Mai merită amintită marea orgă construită între 1776 şi 1781 de François-Henri Clicquot, clasată ca monument istoric, la care au cântat de-a lungul timpului cei mai mari organiști ai lumii. Totodată, în interior se găsesc numeroase opere de artă, precum statuile lui Cristos, a Fecioarei şi ale Apostolilor, semnate de Edmé Bouchardon, dar mai ales tulburătorul tablou pictat de Eugene Delacroix, „Lupta cu Îngerul“.

Au trecut pe aici...

Istoria catedralei a fost şi ea la fel de agitată ca şi construcţia. Ridicată în secolul al XVII-lea pe locul unei mici capele din secolul al X-lea, a fost pe rând seminar teologic, biserică a cartierului St. Germain des Pres, templu al Raţiunii, apoi al Victoriei în timpul Revoluţiei Franceze, și chiar magazin de furaje şi sală de bal sub Directorat.
Referințele culturale sunt cu totul excepționale: catedrala este evocată pe larg în romanul abatelui Prevost, Manon Lescaut, în „Revolta Îngerilor“ a lui Ana tole France, în câteva opere ale lui Balzac, desigur „Codul lui Da Vinci“, și multe altele.
În cavourile din cripta catedralei se odihnesc personalități de prim rang ale istoriei Franței, ca Madame de la Fayette, Armande Béjart sau mareşalul de Lowendal.
Puțini știu însă că tot aici, sub catedrală, mai exact în cripta Sfântul Francisc, se găsește și parohia ortodoxa românească din Paris, cu hramul Sfânta Parascheva şi Sfânta Genoveva. Dealtfel, și slujbele regulate de rit catolic se desfășoară într-o capelă situată la nivelul criptei, serviciul divin fiind celebrat în nava principală doar duminica și de sărbători, când numărul enoriașilor este mai mare.

Marmura primeaza

Pardoselile din catedrala Saint-Sulpice sunt în cea mai mare parte din marmură roz, de origini diferite, în funcție de necesitatea de a înlocui plăcile sparte de-a lungul vremii. Există marmură de Caunes – Minervois, sau marmură de Languedoc, caracterizată de o culoare ușor roșiatică, cu venatură albă. Este un tip de rocă devenită faimoasă încă din epoca romană, când a fost extrasă pentru temple, iar ulterior pentru clădiri medievale, biserici și locuințele fastuoase din regiune și din Spania. S-a pretat inclusiv pentru coloane, capiteluri șI altare; părăsită la un moment dat, cariera Caunes – Minervois a fost redeschisă în secolul al XVII-lea de sculptorii genovezi, care au adus-o din nou la modă. Marmura de Languedoc este căutată și în prezent, pe piețele din Italia, Statele Unite ale Americii, Japonia șI Țările Arabe. De asemenea, pentru uniformitate cromatică, a mai fost folosită marmura de Rance - Belgia (denumită și „roșu belgian“), un sortiment
întâlnit și la Versailles. Este vorba, de asemenea, despre o carieră veche, faimoasă printre arhitecți, designeri și doritori de materiale deosebite.
Sisteme profesionale pentru pardoseli