Catedrale din South West England

Pardoseli » Pardoseli istorice | 11 iunie 2019

 

În sudul și sud-vestul Angliei a existat între secolele al VI-lea și al X-lea un puternic regat anglo-saxon, numit Wessex, sau ”Regatul Saxonilor de Vest”. La un moment dat, chiar a reușit unificarea Angliei, integrând Londra, în pofida puternicilor vikingi invadatori. Romanii fuseseră interesați de regiune anterior, pentru resursele importante de argint și plumb, dar se retrăseseră cam prin anul 409. Creștinați după secolul al VII-lea, amestecați cu vikingii, locuitorii acestui spațiu și-au păstrat o identitate locală proprie, chiar și în cadrul Angliei unificate sub altă coroană, identitate pe care și-o proclamă și azi, prin dialecte și obiceiuri. În felul de a construi biserici și catedrale, urmașii saxonilor sunt iremediabil îndrăgostiți de gotic, sub formele lui mai vechi sau mai noi. Iar pentru pardoseli au folosit cele mai bune materiale: marmură, piatră atent șlefuită, porfir. Nu s-au limitat la culori uzuale, au încercat să aducă permanent în interiorul lăcașurilor de cult cât mai multe nuanțe, sub lumina specială a vitraliilor largi, permise de o arhitectură în continuă transformare și inovație, orientată pe verticală.    

 

Este o regiune mai apropiată de continent, cu un climat blând, care uneori amintește de cel mediteraneean. Oamenii au comunicat continuu cu continentul, de unde au primit influențe, le-au interpretat în manieră proprie și le-au retrimis către lumea întreagă. Au căutat permanent materiale care să reziste de-a lungul secolelor într-un aer sărat și umed; au ales de fiecare dată piatra, fără a se gândi cât trebuie să muncească pentru a o șlefui. Am ales să vă prezentăm trei catedrale, amplasate în orașe importante, cu referințe istorice solide. Puteau fi altele... noi considerăm că acestea sunt reprezentative pentru ceea ce înseamnă Anglia profundă, păstrătoare a unor tradiții milenare, alta decât cea cosmopolită din jurul Londrei.

 

Bath Abbey

Listată ca monument istoric de clasă I în Marea Britanie, Bath Abbey este o biserică parohială anglicană care făcea parte până la Reformă dintr-o mănăstire benedictină, fondată în secolul al VII-lea. Este rezultatul multor secole de construcții, refaceri, adăugiri, dar actuala formă se datorează în bună măsură restaurărilor realizate de Sir George Gilbert Scott în anii 1860, care i-a păstrat caracterul stilului gotic așa-numit ”gotic perpendicular”, specific britanic.

Goticul perpendicular, apărut în secolul al XIV-lea, se identifică prin accentuarea liniilor verticale, cel mai bune exemplu fiind capela de la Kings College din Cambridge. A fost folosit până la mijlocul secolului al XVI-lea, dus la un nou rafinament pe continent (în special în Franța) sub forma arhitecturii flamboaiante. La această biserică, se regăsește stilul arhitecților Robert și William Vertue, care au proiectat și capela lui Henric al VII-lea de la Westminster Abbey. Acest stil de a construi permite vitralii spectaculoase, care ocupă peste trei sferturi din suprafața pereților (sunt 52 de ferestre). Pereții și acoperișul sunt susținute de contraforți, pinacle și parapete, multe dintre ele adăugate în timpul restaurărilor din anii 1830. Boltirea în formă de evantai permite distribuirea greutății acoperișului pe stâlpi și contraforți, oferind în același timp o imagine impresionantă.

Materia primă folosită a fost roca locală, Piatra de Bath, cu o culoare ușor gălbuie, care poate fi admirată datorită lucrărilor de restaurare de la sfârșitul secolului trecut, când piatra a fost curățată cu jet apă controlat electronic și tamponări cu carbonat de amoniu.   

Biserica are plan cruciform și este destul de spațioasă - circa 1.200 de locuri. Unul dintre elementele speciale este faptul că, la interior, pe ziduri și pardoseli, se regăsește înscrisă în piatră bună parte a istoriei locurilor, cu plăci care amintesc de războaie și personalități marcante. Pot fi văzute nu mai puțin de 617 plăci pe perete și 847 de plăci în pardoseală, cele mai multe din perioada 1770 – 1860, majoritatea din marmură neagră sau albă. Este practic imposibil să mergi prin biserică fără să calci pe o placă comemorativă, care uneori poate fi deasupra unui mormânt. La un moment dat a existat un altar realizat cu contribuția generalului George Wade, feldmareșal cu participări numeroase la confruntările din prima jumătate a secolului al XVIII-lea și în același timp constructor pasionat. Din păcate, acesta a fost înlăturat parțial în 1870 de arhitectul Gilbert Scott, care însă a venit cu propria contribuție: băncile din lemn sculptat și mobilierul, considerate remarcabile. În pardoseli există un sistem complex de rigole, mascate cu grătare având modele florale, o adevărată dantelărie în oțel.

Cu câțiva ani în urmă, presa britanică trăgea un semnal de alarmă macabru: catedrala din centrul orașului Bath risca să se prăbușească din cauza faptului că sub pardoseli fuseseră îngropați prea mulți oameni, de-a lungul a 500 de ani de când exista lăcașul de cult. Cadavrele (estimările se ridicau la circa 5.000) își reduseseră volumul, desigur, creându-se astfel niște imense goluri, iar pardoseala începuse să cedeze pe alocuri. Începând din vremea normanzilor și până la 1840, în bisericile și cimitirele existente aici au fost înmormântați mulți oameni, până să fie amenajat un alt cimitir al orașului. Pentru a stopa scufundarea pardoselii, care începuse a fi observată încă de acum un secol, constructorii au săpat până la fundația unei vechi catedrale normande existente pe acest loc, anterior apariției mormintelor, și au consolidat spațiul turnând beton în golurile descoperite.

Locația este încă destul de activă, găzduind ceremonii, concerte și prelegeri, respectiv piese de patrimoniu expuse din loc în loc. Cele două orgi și zece clopote întregesc o atmosferă de vis, luminată prin vitraliile largi și zvelte.  

 

Catedrala din Bristol

Catedrala Anglicană din Bristol, cu hramul Sfintei Treimi, există din 1140, când făcea parte din Mănăstirea Sfântul Augustin; după desființarea mănăstirilor, a devenit în 1542 scaunul episcopului nou creat și catedrala noii eparhii din Bristol. În Evul Mediu era cunoscută ca una dintre cele mai frumoase construcții din Anglia. La edificarea ei a fost folosită Piatră de Bath, din carierele de la Dundry și Felton, respectiv marmură de Purbeck pentru anumite elemente din capelă. Piatra de Bath este un calcat foarte apreciat datorită faptului că poate fi prelucrat și șlefuit în orice direcție, fără riscul de a crăpa prin desprinderea straturilor. Din păcate, nu este și foarte rezistent la condiii climatice dure... Cu acest material au fost ridicate numeroase edificii din regiune, unele cariere rămânând în exploatare și în zilele noastre. Marmura de Purbeck este de asemenea un material faimos, obținut din peninsula cu același nume poziționată în sud, către Canalul Mânecii. Carierele de marmură au existat încă de pe vremea Imperiului Roman, dar acestea au fost abandonate în timp, astfel că de la sfârșitul secolului al XIX-lea industria aceasta nu a mai funcționat.

Structura de pe latura estică a lăcașului de cult datează din secolul al XII-lea, iar capela integrată acolo a fost adăugată la începutul secolului al XIII-lea. Conform descoperirilor arheologice, inițial biserica era în stil romanic (după tradiția augustiniană), cu influențe normande, dar în secolul al XIV-lea a fost refăcută în gotic englez. Se pare că este printre primele biserici britanice la care au fost folosite ogivele gotice. În secolul al XV-lea s-au adăugat transeptul și turnul central, iar în 1539 nava a fost demolată, pentru a fi reconstruită în secolul al XIX-lea, după planurie originale păstrate. Turnurile gemene de la Apus, proiectate de John Loughborough Pearson, au fost finalizate abia în 1888. În ansamblu, este o clădire gotică pură, cu ferestre înalte și contraforți cu pinacle. Dintre vitralii, puține sunt totuși cele din perioada de început, majoritatea fiind din epoca victoriană sau chiar din perioada postbelică. Bristolul a fost destul de afectat de bombardamentele Germaniei Naziste, dat fiind faptul că aici existau un port și un aeroport. Unele vitralii ale catedralei au fost distruse complet atunci; și în prezent mai există ruine ale acelor evenimente, precum o biserică a Cavalerilor Templieri din secolul al XII-lea.

Pardoselile din catedrală ascund de asemenea lucruri surprinzătoare. După un incendiu de la 1831, nu mică a fost surpriza celor care lucrau acolo să găsească în prezbiteriu un capac de mormânt dinainte de perioada cuceririi normande, de pe la 1050, cu scene saxone reprezentând coborârea lui Isus în Iad (Harrowing of Hell).

Catapeteasma altarului datează din secolul al XIX-lea, când a fost realizată în stil flamboaiant de către John Loughborough Pearson, arhitect pasionat de neogotic. Catedrala este și locul de odihnă al unor episcopi, unii din secolul al XV-lea, alături de nobili ai regiunii. Pardoselile reflectă diversele etape de realizare a edificiului – întâlnim placări medievale simple (gen tablă de șah) cu calcar sau marmură, dar și compoziții extrem de complexe din epoca victoriană, cu marmură multicoloră, având o simbolistică solară și astrală, unele ducând cu gândul mai degrabă la mozaic.

 

Catedrala din Truro

În orașul Truro, din Cornwall, a fost construită între 1880 și 1910 o superbă catedrală anglicană închinată Fecioarei Maria. Același arhitect John Loughborough Pearson a proiectat pentru acest loc (unde existase anterior un alt lăcaș de cult, în stil gotic perpendicular) o construcție Gothic Revival. Este inedită prin faptul că are trei turle - în tradiția britanică mai există doar alte două astfel de biserici. Perason a murit în 1897, iar proiectul a fost continuat de fiul său, Frank Loughborough Pearson. Turnul central se ridică la 76 de metri, pentru construcție fiind folosite patru tipuri de piatră: granit Mabe pentru exterior, granit St Stephen la interior, inserții cu piatră de Bath și Polyphant. Sculpturile aparțin lui Nathaniel Hitch, renumit pentru opera lui de inspirație religioasă. Deși relativ nouă, catedrala a beneficiat de renovări importante, mai ales după anul 2000. Au fost restaurate vitraliile, inclusiv structura acestora, decorațiunile și sculpturile din piatră, pardoselile etc. Problema principală identificată de experți a fost se pare calitatea pietrei Bath și comportamentul acesteia la climatul marin, umed și sărat. O campanie puternică de strângere a fondurilor a susținut și susține în continuare refacerea catedralei.

Pardoselile de marmură sunt spectaculoase, unele reluând motivele cosmice, astrale, din catedrale gotice vechi. Specifice însă acestui edificiu sunt pardoselile din porfir, cu conținut mare de cuarț, așa-numita Piatră Polyphant sau Elvan. Prin șlefuire, se obțin suprafețe foarte fine și rezistente, deși prelucrarea lor este dificilă. Materialul acesta, o rocă vulcanică dură, cu cristale de cuarț și feldspat, este prezent atât la pardoseli, cât și la anumite elemente de construcție sau decorațiuni. În Cornwall au existat și există câteva astfel de cariere, dar în prezent roca este folosită doar în stare brută, vrac, pentru construcția de drumuri.

Lista firme specializate in pardoseli

Ultimele articole din categorie

Bazilica Sfântul Ștefan din BudapestaCazinoul din SinaiaHampton Court Palace

SINGURA REVISTA DE SPECIALITATE DIN DOMENIU









Vezi toate numerele revistei

Sisteme profesionale pentru pardoseli