Cula oltenească: Măldărescu – Duca

Pardoseli » Pardoseli istorice | 01 octombrie 2014
Cula oltenească: Măldărescu – Duca

Masivă, echilibrată, cu câteva elemente surprinzătoare de rafinament, cula Măldărescu pare că ne dă o lecție vie de arhitectură, reflectând o etapă a tranziției de la conacul fortificat al boierilor munteni de la sfârșitul Evului Mediu la casa românească modernă, de inspirație tradițională, inclusă generic în ceea ce s-a numit ”stil neoromânesc” sau ”neobrâncovenesc”. Cu rol defensiv, dar respectând și statutul proprietarilor, această construcție ne încântă prin pardoselile solide, din piatră și lemn masiv, specifice arhitecturii rustice a începutului de secol XIX.   

Dintre cele peste 200 de cule pe care le avea odată Oltenia, în prezent mai sunt câteva zeci, multe degradate sau în stare de ruină, greu de presupus a mai fi refăcute, deși ele constituie adevărate valori de patrimoniu istoric și arhitectural. Totuși, au fost păstrate câteva, reprezentative în acest sens fiind cele două din Complexul Muzeal Măldărești – Vâlcea, nu departe de Mănăstirea Horezu. Din acest ansamblu fac parte cula Greceanu, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (dar având la bază o construcție defensivă mult mai veche, de la 1650), și cea construită de Gheorghiță Măldărescu în 1812, despre care vom da mai multe detalii în continuare. Ele aparțin însă aceleiași familii boierești extinse, rezultate din căsătoria lui Costache Greceanu cu Marița Măldărescu la 1853.

Tipice Balcanilor

Cula oltenească

Vom începe totuși prin a spune că acest tip de construcție nu este specific doar Olteniei. Conceptul de ”casă fortificată” sau ”casă-turn” a fost larg răspândit în Europa Evului Mediu, din Balcani până în Irlanda, mai ales în zone cu o densitate redusă a populației și în epoci tulburi din punct de vedere istoric. În Balcani există multe asemenea edificii medievale, începând cu perioada bizantină, având caracteristici asemănătoare. Construite din piatră sau cărămidă și lemn, foarte rar cu elemente din paiantă, au fost dezvoltate mai mult pe verticală, ca un turn de apărare conceput să reziste unui asediu de amploare mică, protejând o familie sau o familie extinsă. În interior erau organizate câteva funcționalități de criză: beciul avea uneori și o fântână, sau alte surse pentru aprovizionarea cu apă, respectiv o zonă de păstrare a alimentelor, la parter erau adăpostite animalele, la etaje (unul sau două) erau amenajate camerele de locuit, cu ferestre mici, uneori niște simple fante, pentru a arunca proiectile sau a trage cu pușca. Zidurile erau groase, de un metru la bază, ușile solide, cu încuietori metalice masive. Deși variantele la care au ajuns în zilele noastre sunt prevăzute cu acoperiș în șarpantă, se presupune că uneori aceste construcții aveau creneluri, așa cum se poate vedea încă în câteva locuri din Grecia, unde s-au păstrat chiar așezări întregi constituite din locuințe-turn. 

În Albania, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Macedonia și alte zone din Balcani care la un moment dat au făcut parte din Imperiul Otoman, au apărut ca o reacție la incursiunile militare răzlețe, la bandele de tâlhari care se constituiau pe fondul lipsei de autoritate, chiar la revoltele spontane ale țăranilor împotriva abuzurilor claselor privilegiate. Numele folosit în Balcani pentru a le defini sunt asemănătoare și înseamnă ”turn”: kullë în albaneză, kuli în bulgară, kule în sârbă și turcă (din persanul qulla, care avea sensul de ”munte” sau ”vârf”).

Culele oltenești

Cula oltenească

Dacă aceste case fortificate s-au răspândit în provinciile Imperiului Otoman începând cu secolul al XVII-lea, când au apărut primele semne de declin ale autorității centrale, pe pământ românesc ele s-au dezvoltat cu precădere către sfârșitul secolului al XVIII-lea, doar în Muntenia și în special în Oltenia și Muscel. Contextul istoric a fost unul special, Oltenia fiind, de-a lungul secolului al XVIII-lea (practic epoca fanariotă), monedă de schimb între Imperiul Otoman, cel Habsburgic și cel Țarist; situația a făcut ca haiducia să ia o amploare nemaiîntâlnită în Europa, acest fenomen luând forme dintre cele mai diverse, de la simplul jaf la tentative de justiție socială (se lua de la bogați și se dădea la săraci) sau de eliberare națională, așa cum au făcut Iancu Jianu și Tudor Vladimirescu ceva mai târziu. Slăbiciunea tot mai accentuată a administrației Imperiului Otoman permitea apariția incursiunilor de jaf ale unor aventurieri ca Osman Pazvantoğlu (cunoscut la noi ca ”Pazvante Chiorul”); scăpat de sub control, împreună cu o mică armată de mercenari, s-a autodeclarat conducător al unui stat nou cu capitala la Vidin, completându-și ”bugetul” prin incursiuni dese în Țara Românească (în anul 1800 a incendiat Craiova, lăsând-o cu doar 300 de case din 7.000). Cam aceasta era deci atmosfera, siguranța comunităților și familiilor devenind reală mult mai târziu – prin urmare, culele au fost construite și întreținute cu scopul originar până la începutul secolului trecut, când situația politică și istorică se schimbase simțitor.

Cula olteneascăCulele ridicate pe la anul 1800 pe dealurile Olteniei au câteva caracteristici ce le individualizează, începând cu faptul că materialul de construcție (piatră, cărămidă) nu este lăsat aparent, ca în restul Balcanilor, ci este tencuit. Unele erau concepute strict pentru refugiu, altele pentru veghe, dar cele din epoca menționată au fost dimensionate foarte adesea ca pentru a deveni locuințe permanente, practic niște conace fortificate, al căror parter avea un număr minim de deschideri – de regulă doar ușa masivă de intrare. În consecință, sunt mai spațioase, având o arie la sol mai mare; unii boieri și-au permis chiar să mențină pridvoare deschise la nivelurile superioare, pe care să le stilizele cu coloane scurte și arcade (cu deschideri reduse, ce-i drept), ferestre cu ancadramente din piatră sculptată sau traforată, stucaturi în interior, unele decorațiuni de fațadă, streșini ornamentate etc.. Sunt elemente întâlnite și în arhitectura bisericească sau civilă brâncovenească, care, alături de alte împrumuturi din spațiul otoman sau italian, au stat la baza stilului neoromânesc, adoptat cu entuziasm la anul 1900, în special de familiile înstărite, care voiau ca arhitectura să sugereze un trecut medieval glorios.

Conac și fortăreață

Cula Măldărescu mai este identificată și cu numele lui I.G. Duca, celebrul om politic liberal (asasinat de legionari în 1933), care a cumpărat clădirea în 1910 și s-a ocupat de refacerea și punerea ei în valoare. Casa a fost construită însă la 1812 de boierii Măldărescu, familie veche, identificată încă de pe vremea lui Mihai Viteazul. Aceștia au ridicat o culă – conac cu parter și două etaje, ușă de acces din lemn de gorun, scări interioare, stâlpi și grinzi masive care susțin plafoanele unei construcții complexe, nu lipsite de latura decorativă, precum stucaturile de pe tavanul cerdacului de la ultimul etaj (care indică anul 1827, anul realizării lor). Ambianța a fost considerată potrivită pentru turnarea unor filme de epocă, de exemplu ”Iancu Jianu – Haiducul” (1980 – 1981).

Regăsim aici arcadele trilobate ale cerdacului, sprijinite pe coloane scurte, cu secțiune rotundă, un acoperiș tradițional cu șindrilă, interioare rustice cu sobe având modele superbe (cu gura de încărcare în camera alăturată), uși interioare în arcadă, nișe în ziduri transformate în dulapuri, mobilier brâncovenesc adunat aici de muzeografii vâlceni. Împreună cu cele câteva sute de obiecte etnografice de mare valoare (ceramică, vestimentație) și de obiecte care au aparținut familiei Duca, se reconstituie o atmosferă apropiată de cea originală. Patina timpului reflectată de culoarea închisă a lemnului, întreruptă pe alocuri de culorile vii ale covoarelor tradiționale de lână lucrate manual, contrastează în mod fermecător cu albul imaculat al pereților și tavanelor.
Pardoselile de lemn, în general dușumele late din brad bătute în cuie de metal, se sprijină pe structuri de grinzi și scânduri solide, unele lăsate aparente. În anumite locuri putem vedea tehnica greoaie de finisare a lemnului la 1800, prelucrarea grosieră, primatul rapidității execuției. Absolut impresionante sunt câteva scări din grinzi masive de brad, atent restaurate, așa cum putem vedea din completările care li s-au adus. Aici vom interveni cu o poveste mai puțin frumoasă, din anii 1960, când cula a trecut din proprietatea familiei Duca în cea a CAP-ului, care își avea sediul în apropiere. S-a considerat că aceste spații sunt potrivite cazării tractoriștilor, care s-au încălzit pe timpul iernii cu icoanele pe lemn și pardoselile smulse... Din fericire, abuzul a fost oprit la timp și s-a început o restaurare în deceniul următor, iar o parte a icoanelor a fost recuperată, fiind expuse în muzeu abia după 1990.
Nu putem neglija rolul pietrei în realizarea acestei construcții, încă de la zidărie, unde a fost combinată cu cărămida. Mai pot fi observate zone interioare unde s-a păstrat pavajul inițial cu piatră nefinisată – piatră de râu spartă, acum tocită după secole de uzură. Pe podeaua cerdacului au fost adăugate dale de piatră prelucrată, montată în rânduri decalate, iar în unele zone de acces s-a optat pentru pardoseli ceramice tip klinker – de asemenea, o intervenție recentă.

Un aspect important este faptul că I. G. Duca, din respect pentru istoria clădirii și fiind mare iubitor al specificului local (deși se născuse la București), nu a locuit în culă, chiar dacă devenise proprietar deplin. A început să o restaureze și să o amenajeze cu obiecte țărănești (cumpărate de la localnici sau de prin bâlciuri) într-o perioadă în care etnologia era o știință incipientă. Mai mult, și-a construit alături o casă de vacanță modestă, în stil neoromânesc, practic o replică pe un singur nivel (parter), amplasată vis-à-vis.
Cu toate că a trecut prin câteva evenimente nefericite în cei două sute de ani de existență, cula Măldărescu a avut totuși un destin blănd, astfel încât azi o putem admira, cu toate adaosurile ulterioare. Este genul de clădire care a făcut istorie nu doar datorită vechimii, ci mai ales prin faptul că a devenit sursă de inspirație pentru arhitecții anilor 1900, care au identificat în ea un punct de pornire pentru un nou stil, național.


Lista firme specializate in pardoseli

Ultimele articole din categorie

Catedrale din South West EnglandBazilica Sfântul Ștefan din BudapestaCazinoul din Sinaia

SINGURA REVISTA DE SPECIALITATE DIN DOMENIU









Vezi toate numerele revistei

Sisteme profesionale pentru pardoseli