Despre Minsk și case recuperate din istorie

Pardoseli » Pardoseli istorice | 07 septembrie 2019

 

Câți dintre dumneavoastră au auzit de pictorul bielorus Walenty Wańkowicz? Probabil foarte puțini... Mai puțini decât bielorușii care au auzit de... Nicolae Grigorescu? Tot ce e posibil. Dar nu despre pictură e vorba, ci despre casa pictorului. Aflată în centrul Minskului, casa aceasta are niște pardoseli admirabile: parchet și dușumele din lemn de stejar, păstrate impecabil. Și, pentru că tot am ajuns la Minsk, să spunem câteva cuvinte și despre acest oraș, a cărui atmosferă ne poate fi familiară, dar... numai un pic. Cum am ajuns acolo? O să vedeți.

 

Scriind în fiecare ediție a revistei despre orașe de la noi sau de afară, în general cu arhitectură veche, am pus accentul, firesc, pe pardoseli; am încercat să le punem în context, am vorbit despre istorie, dar am păcătuit și noi, odată cu majoritatea, pentru că ne-am axat aproape exclusiv pe Occident. Ultimul concurs european de montaj parchet s-a desfășurat la Minsk, capitala republicii Belarus, și a fost un succes pentru reprezentatul țării noastre, clasat pe locul 4. Am fost deci acolo și ne-am bucurat alături de el. Dar călătoria la Minsk ne-a dat și ocazia să vedem un oraș din est, nu foarte îndepărtat de Bucureștiul nostru, dar diferit. Ca populație, vorbim de ceva similar – circa două milioane de locuitori, dar ca istorie, ca și prin feeling-ul străzii, senzațiile sunt diferite...

 

Partea monumentală

Vizitatorul intrat în Minsk are un sentiment straniu; vede șiruri nesfârșite de blocuri cu 15 etaje, relativ bine întreținute, dispuse pe bulevarde foarte largi, unele cu 5 benzi pe sens, caracteristice spațiului fost sovietic. Călătorul se apropie de centru cu așteptarea indusă a clădirilor vechi, care nu mai apar, sau când apar, se dovedesc replici moderne ale construcțiilor originale. Este vorba de tributul adus celui de Al Doilea Război Mondial, Minskul fiind unul dintre cele mai afectate orașe din această conflagrație. Iar ce n-a terminat războiul... a rezolvat și la ei comunismul, întins pe atâtea decenii.

Orașul are totuși farmecul lui, cu o lumină specială de vară, poate de la apropierea de nord, de nopțile albe, atât de faimoase, de la Sankt Petersburg. Are un centru, un bulevard cu clădiri monumentale ce găzduiesc aproape exclusiv instituții de stat, ministere, bănci, autorități locale. Multe au încă destinația din era sovietică, ba chiar păstrează și inscripțiile epocii, unele și stemele vechi ale erei comuniste. Eră de care, de altfel, localnicii nu se dezic prea vocal, ba chiar sunt bucuroși să-ți povestească modul în care trăiau atunci, în vremea de glorie a țării lor sovietice. Ei bine, la capătul acestui bulevard al ministerelor, muzeelor și universității locale, mărginind clădirea guvernului bielorus (sau belarus, există și varianta aceasta în dicționar), se află un parc remarcabil prin fântânile sale arteziene și, mai ales, prin pavajele colorate, de mari dimensiuni. Este un exemplu prin care pardoseala exterioară marchează spațiul și îl individualizează.

Pavaje și pavaje...

Zona cea mai tranzitată de turiști este totuși pietonala din apropiere: restaurante cu bucătărie locală foarte reușite, magazine, monumente și clădiri care, spre lauda autorităților, au toate plăcuțe cu legende și explicații exhaustive în rusă și engleză.

Pietonala, trotuarele bulevardelor largi și piețele (uneori enorme) sunt acoperite aproape invariabil cu pavele din compozite pe bază de beton, în culori de roșu, gri și bej, uneori cu inserții de piatră sau chiar marmură. Desenele sunt totdeauna diferite, pare că au fost organizate concursuri pe tema: ”noi modele de pavaj”. Nu sunt variante ieftine (pavelele acelea gen ”pișcot” sunt destul de rare și doar în parcări) și uneori sunt delimitate cu borduri de granit, șlefuit foarte fin, borduri care uneori devin jardiniere – bine întreținute și ele. Fie că ne place sau nu arhitectura, aspectul general al străzii este destul de îngijit și rareori găsești vreo dală desprinsă de care să te împiedici. În jurul monumentelor, pavajele sunt evident mai bune calitativ, pregătind astfel punerea în scenă – iată că cineva a înțeles ce importante sunt pardoselile.


Lucrurile sunt oarecum firești, pentru că Belarus are niște școli de meserii foarte bine dezvoltate și ancorate în activitatea economică a țării, iar, printre aceste școli de meserii, montatorii de pardoseli au un loc important. Școala de pardoseli din Minsk are parteneriate solide cu principalii actori de pe piața locală și, cum termină cursurile, elevii sunt imediat angajați de firmele de construcții și de firmele specializate în pardoseli, cererea fiind destul de mare. Ma trebuie spus că, în prezent, există o politică în țările ex-sovietice de reevaluare a lemnului, de retehnologizare a industriei de profil, deoarce în timpul comunismului, începând cu Stalin, politica de valorificare a lemnului a fost deficitară, iar producția mergea în general către export. Iar despre aceste țări se pot spune multe, dar nu că ar duce lipsa de lemn... Belarus este acoperită în proporție de 40% de păduri.

 

La scară umană

Clădirile din zona ”istorică” a orașului sunt tipice începutului de secol XX, foarte bine renovate, îngrijite și păstrate în bună regulă. Originale sunt însă doar câteva și, printre acestea, se numără casa pictorului Walenty Wańkowicz, care este chiar mai veche, de la începutul secolului al XIX-lea. Așezată vizavi de piața care adăpostește parlamentul local, o zonă deschisă imensă, la momentul sosirii noastre scăldată într-un soare orbitor, fără niciun pic de umbră, ca în Algerul lui Camus..., casa menționată este ca o oază umbră și frumos, la o scară umană, în care monumentalul nu are loc. Este o casă gen conac, după reperele occidentale, în stil neoclasic, cu coloane care sprijină un fronton pe fațada principală. Este albă, cu un singur nivel, destul de întinsă, cu o curte frumoasă, cu bănci unde se poate sta la o cafea și o țigară – legislația europeană neînduplecată în legătură cu fumatul nu a pătruns complet în Belarus, deși nu se poate fuma în localuri închise. Și, apropo, dacă ajungeți cumva acolo, este recomandabil să intrați. Merită.


Înăuntru te cuprinde un sentiment de confort. Camere sunt ample, înalte, cu mobilier de bun gust, în mare parte original, uși și ferestre din lemn vopsit alb, cu parchet masiv sau dușumele peste tot. Pardoselile sunt originale, ca și lemnăria. Scârțâie când pășești, dar acest lucru nu e o problemă pentru oamenii locului, ba dimpotrivă. Ca în restul spațiului ex-sovietic, ca în Marea Britanie sau alte țări unde montajul se face exclusiv în cuie (nu cu adeziv) pe dușumea oarbă, pardoseala din lemn trebuie să scârțâie, inducând garanția veridicității acestuia. Nu este neapărat o măsură a vechimii sau montajului deficitar, ci pur și simplu faptul că parchetul fixat în cuie, bătute la câteve rânduri, scârțâie ușor, lamelele având o mai mare libertate de mișcare. Așa se monta și la noi în casele vechi, un obicei care s-a pierdut, ceea ce nu este neapărat rău...

 

Mereu tradiționalul

Câteva camere sunt vopsite în bleu, amintindu-ne cumva de Sankt Petersburg. Împreună cu portocaliul parchetului de stejar și cu albul tavanului, se produce un efect nemaipomenit. O parte dintre interioare sunt integral din lemn (pardoseli, pereți, tavan), cu scânduri sau grinzi orizontale lăsate aparent, ca în casele tradiționale rusești. Lumea bună de acum două secole, deși își crease un stil de viață occidental, încerca să se întoarcă cumva la tradițiile locale, influență care venea și în contextul romantismului. Orice rus (sau bielorus), oricât ar fi de bogat, are nostalgia unei case țărănești, în care să simtă naturalul, chiar dacă nu este prea confortabil. Ceea ce nu este cazul de față, pentru că atmosfera este destul de prietenoasă, inclusiv din punct de vedere estetic. Și aici, contrastul lemnului cu ușile albe și ancadramentele late ale acestora produce un efect spectaculos. În câteva camere, unde sunt dușumele și pereți din lemn, și ușile sunt lăsate în culoarea loc naturală, doar lăcuite, producând un efect rustic pe care numai aici îl putem întâlni. Incredibil, în mai multe camere vedem grătarele unui sistem de drenaj, desigur de dată recentă, de la ultima restaurare. Semn că locul este jos și a suferit de inundații. Este, în orice caz, un lucu bun, pentru că pardoselile au parte de o ventilare naturală care le menține.


Modelul de parchet este cunoscut și azi (tablă de șah împletit), deși nu foarte folosit – seamănă cumva cu parchetul industrial. Lemnul nu are desene prea uniforme, inelele fiind probabil accentuate de trecerea timpului. În unele camere, parchetul este totuși de proveniență mai recentă. Dușumelele din lemn de rășinoase sunt și ele destul de rustice, cu noduri vizibile și afectate ușor de trecerea timpului (tocite), ceea ce nu le reduce farmecul, ba din contră, par sugestive pentru o epocă în care tehnica prelucrării lemnului nu era atât de dezvoltată.

 

Conac și centru cultural

Dar să vorbim puțin și despre ”gazda” noastră. Walenty Wańkowicz (1799 - 1842) a fost un pictor bielorus de origine poloneză, reprezentant al clasicismului și al romantismului, precum și un susținător al școlii de artă din Vilnius. El a pictat în special portrete (inclusiv miniaturi), imagini religioase și imagini istorice cu modele din perioada napoleoniană. Aparținând unei vechi familii nobiliare, cu o genealogie cunoscută din secolul al XV-lea (nobili polono-lituanieni, apoi în cadrul Imperiului Țarist), s-a apropiat de lumea artistică și i-a cunoscut îndeaproape pe poeții Aleksandr Pușkin (rus) și Adam Mickiewicz (polonez), cărora le-a și făcut portrete devenite faimoase. Familia sa avea mai multe proprietăți în Minsk, iar aceasta nu era cea mai mare – una dintre ele a devenit la un moment dat sediu NKVD și abia recent a fost destinată circuitului cultural ca muzeu. O să mai specificăm un lucru: pictorul nostru este revendicat atât de polonezi, cât și de bieloruși, fiecare încercând să demonstreze apartenența la o cultură sau alta: polonezii prin genealogie, bielorușii prin cetățenie (la vremea aceea, Imperiul Țarist), educație și recunoaștere în întregul imperiu. Clasic, nu? Oricum, Wańkowicz a murit la Paris...


Revenind la casa noastră, cea mai mare cameră, cu obiecte de mobilier din lemn de nuc, servea drept salon, unde familia  Wańkowicz și prietenii săi colecționau sau expuneau obiecte de artă decorativă, tablouri ale artiștilor europeni și locali, sculptură. Se poate spune că majoritatea obiectelor de mobilier de aici sunt oarecum opere de artă, de la oglinda generoasă care oferă senzația de spațiu mai mare, la masa de lucru încrustată, masa ovală și lampa, respectiv sculpturile din marmură (Dante, Sărutul lui Cupidon etc.). Uimitor este faptul că aceste sculpturi au fost descoperite pe proprietate, dar nu în beci, ci în... pământ, unde fuseseră îngropate – nimeni nu știe când și din ce motiv.


Trebuie spus că astfel de conace de oraș (pe atunci în mijlocul unei curți mai mari), dar și alte moșii ceva mai îndepărtate de Minsk, au jucat un rol foarte important în dezvoltarea culturii bieloruse din secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea. Proprietățile acestea aveau biblioteci impresionante, colecții de artă, chiar teatre de amatori sau orchestre. De fapt, acestea erau adevăratele centre culturale le țării, deoarece zonele urbane erau slab dezvoltate și nu foarte atractive pentru lumea educată de atunci, care prefera să stea la moșie, unde avea totul la îndemână.


Muzeul Wańkowicz, cu această destinație, a fost deschis în anul 2000, pentru a celebra 200 de ani de la nașterea pictorului. Casa în care funcționează muzeul a fost construită la începutul secolului al XIX-lea peste rămășițele unei alte clădiri mai vechi, de piatră, din care s-a păstrat cel puțin beciul. Înainte de deschidere, a fost restaurată cu ajutorul ministerului culturii din Belarus. Cei implicația au urmărit să facă aici un centru cultural, reînviind viața muzicală și culturală din secolul al XIX-lea prin organizarea de evenimente literare și artistice. O parte din tablouri aparțin desigur, lui Wańkowicz, dar cele mai cuoscute opere ale sale se află în colecții particulare sau muzee mai mari. Nu știm cât ne pricepem la artă, dar parchetul rămâne centrul nostru de interes.

 

 

 

Sisteme profesionale pentru pardoseli