Hampton Court Palace

Pardoseli » Pardoseli istorice | 31 decembrie 2018

 

Coroana britanică a avut de-a lungul secolelor zeci, poate sute de rezidențe, private sau asigurate de stat, existente încă sau dispărute. Una dintre cele mai faimoase este Hampton Court Palace, din Londra, care are marea calitate de a fi fost deținută de coroană încă din timpul dinastiei Tudorilor, de la Henric al VIII-lea. Căsătorit de șase ori, schismatic față de catolicismul papal, fapt care a dus la crearea Bisericii Anglicane, acesta a rămas în memoria colectivă drept unul dintre regii marcanți ai Angliei; este motivul pentru care palatul Hampton Court atrage irezistibil – toată lumea vrea să vadă și să simtă atmosfera medievală britanică în varianta ei originală, dinainte de apariția primelor semne de modernitate. Este un privilegiu să calci pe aceleași dale de piatră pe care au pășit acei regi sau nobili, dar și miile de oameni simpli care au pus umărul la consolidarea uneia dintre cele mai puternice monarhii ale lumii. Palatul a intrat în administrarea unei fundații independente, controlate totuși de secretarul de stat pentru cultură (ca reprezentant al monarhiei), dar se susține financiar doar din donații, voluntariat, sponsorizări și, bineînțeles, biletele vândute pentru vizitarea obiectivelor, care nu sunt puține. Dacă socotim că și alte clădiri istorice au același statut (Turnul Londrei, Kensington Palace, Banketing House ș.a.), iar interesul turistic este considerabil, avem imaginea unei inițiative de succes, datând din anii 1980, care numai în Marea Britanie putea să ajungă la această formă. Fundația Historic Royal Palaces îi are sediul chiar la Hampton Court Palace.  

 

Construit de un favorit al regelui și... confiscat

În sud-vestul Londrei, la circa 19 km de centrul actual, cardinalul Thomas Wolsey, favorit al regelui Henric al VIII-lea, construia în 1515 – 1525 pe malul Tamisei un palat în stil Tudor, cu influențe gotice și renascentiste. Era cel mai frumos palat din Anglia acelor vremuri, iar regele avea alocate mai multe apartamente pe care le-a ocupat cu satisfacție încă de la început. Construcția se caracteriza prin simetrie și detalii clasice, iar unii istorici ai artei regăsesc aici principiile de arhitectură consacrate cuprinse în manualul De Cardinalatu a lui Paolo Cortese. Amestecul acesta de stiluri a fost armonizat de o echipă de meșteri italieni care lucrau în acea perioadă la curtea Angliei, dintre ei remarcându-se sculptorul Giovanni da Maiano.

Peste ani, cardinalul a ieșit din grațiile regelui și a fost nevoit să cedeze palatul - așa a intrat Hampton Court Palace în posesia monarhiei britanice, care l-a prețuit și l-a dezvoltat în timp, începând chiar cu Henric al VIII-lea. Se accentuează chiar faptul că este singurul palat rămas din timpul domniei acestuia, alături de St James din City of Westminster, tot în Londra. Atunci au apărut multe anexe, în special bucătării pentru curtea tot mai mare a regelui, și Sala Mare, acoperită cu un plafon din lemn executat în stilul hammer-beam roof, specific arhitecturii britanice. Se spune că regele și-a dorit atât de mult acea sală, în care să își organizeze ospețele, încât meșterii au fost presați să muncească necontenit tip de 5 ani, în schimburi, inclusiv noaptea, la lumina lumânărilor.

Tot din acea perioadă datează poarta secundară (denumită și Anne Boleyn) cu ceas astronomic, un ceas pre-copernican, care arăta ora, luna anului, fazele lunii, chiar nivelul Tamisei – foarte important pentru cei care voiau să treacă râul spre centrul Londrei, folosind podul mobil.

În frământatul secol al XVII-lea, cu schimbări dinastice (venirea la tron a familiei Stuart), divergențe religioase și, desigur, sângerosul război civil englez, palatul a scăpat ca prin minune de distrugeri. Ba chiar au fost demarate noi lucrări de reconstrucție și extindere, în special ale regelui William al III-lea, faimosul Wilhelm de Orania, care intenționa să se ridice prin aceste construcții peste notorietatea monarhiei franceze, glorioase pe continent, la Versailles. În cadrul acestor lucrări, a fost sacrificat parțial stilul Tudor al palatului, care a rămas până azi în două maniere distincte: Tudor și, după refacere, baroc. Totuși, specialiștii vorbesc despre o oarecare unitate estetică a edificiului, datorită simetriei și fațadelor de cărămidă roșie prezente la întreaga construcție. Ornamentica din piatră Portland și ancadramentele deschiderilor creează un contrast aparte, care va influența decisiv arhitectura anglo-saxonă. Părintele acestor reinterpretări a fost nimeni altul decât Sir Christopher Wren, faimosul arhitect căruia i se datorează și proiectul Catedralei Saint Paul  din Londra.

 

Cum s-a născut barocul englez

Împrejurimile rurale ale palatului s-au transformat de atunci, devenind azi cartierul Richmond upon Thames al metropolei engleze. Grădinile dimprejurul palatului pe care le putem vedea azi datează de la sfârșitul secolului al XVII-lea, fiind concepute conform manierei baroce impuse de Wren, sub influența arhitecturii de la Versailles (într-adevăr, desenele au aparținut unui elev al peisagistului lui Ludovic al XIV-lea, André Le Nôtre); nimic din spațiile amenajate nu mai amintește de vremea lui Henric al VIII-lea, în afară de o grădiniță reconstituită cu un secol în urmă și un pavilion pe malul Tamisei. Oricum, grădinile sunt conservate în cel mai înalt grad, fiind incluse la prima clasă în registrul parcurilor și grădinilor istorice.   

Regele George al II-lea (domnia: 1727 – 1760) a fost ultimul monarh britanic care a locuit în palat. George al III-lea, nepotul și succesorul său, nu a mai călcat în interior din momentul încoronării, deși venea uneori să vadă vița de vie plantată de faimosul grădinar Lancelot Brown. Această viță există și azi, după 250 de ani, fiind considerată cea mai mare din lume: butucul are o cicumferință de 1,2 metri, iar cea mai lungă coardă are 35 de metri. În septembrie, doritorii pot cumpăra struguri din producția anuală de circa 300 de kg, cu satisfacția că au mâncat fructe din aceeași viță cu regii Marii Britanii.

Din 1760, palatul a fost folosit pentru a găzdui rezidenții favorizați ai Coroanei, eventual cei care aduseseră servicii deosebite Marii Britanii, dar la fel de bine au fost amenajate o serie de apartamente care erau închiriate pur și simplu, desigur celor care își permiteau asemenea extravaganță. Mai târziu, în timpul reginei Victoria (pe la 1838), Sala Mare a fost complet restaurată și palatul a fost deschis publicului, devenind imediat un obiectiv turistic major. În primele patru decenii, au fost numărați nu mai puțin de 10 milioane de vizitatori. Și astăzi palatul este deschis publicului, oferind ocazia vizitatorilor de a vedea un număr mare de opere de artă din Colecția Regală. De asemenea, într-o zonă limitrofă a proprietății, se organizează anual în iunie Festivalul Hampton Court Palace (un eveniment muzical) și o expoziție de flori - Hampton Court Palace Flower Show, cel mai mare eveniment de acest gen din lume.

 

Bucătăriile regelui Henric al VIII-lea

Dincolo de spectaculozitatea apartamentelor regale, vizitatorii palatului sunt atrași de viața de zi cu zi a curții, în special de ceea ce se petrecea în bucătăriile palatului, azi restaurate și aduse la aspectul din perioada dinastiei Tudorilor; în promovarea turistică se accentuează originalitatea spațiului și atmosfera specifică domniei lui Henric al VIII-lea, iar oaspeții sunt invitați să asiste și chiar să se implice în diverse activități desfășurate după tipicurile curții și cu mijloacele secolului al XVI-lea. Ca în cazul multor obiective turistice din insulele britanice, vizitatorii devin imediat proactivi și sunt încântați să încerce tot felul de experiențe noi, realizând care erau provocările vieții de zi cu zi acum jumătate de mileniu.

Aceste bucătării, un adevărat labirint, erau cele mai mari și mai faimoase din Anglia acelei epoci, având peste 200 de bucătari, ajutoare, servitori și paji, care pregăteau cel puțin 800 de mese în fiecare zi. Hrana curții era o preocupare complexă, grea (desigur, fără facilități moderne, precum congelarea, prelucrarea termică controlată etc.); focul ardea continuu în cuptoare, consumând circa 1,3 milioane de bușteni anual.

Pardoselile din zona de bucătării sunt probabil cele mai ”apăsate” de istorie. După cum se poate vedea, erau realizate din dale mari de piatră, cu forme rectangulare de diferite dimensiuni, asamblate astfel încât să asigure continuitatea pavimentului, pentru a putea fi mai ușor de întreținut. Cu siguranță, dalele erau înlocuite atunci când se spărgeau - ceea ce era posibil, dat fiind traficul, mărimea sarcinilor transportate, eventual căzute pe pardoseală. Remarcabil este faptul că la acest nivel există și o gură de scurgere pentru umezeala provenită accidental sau din spălat – cu un grătar deasupra și o tubulatură bine mascată sub paviment, acest sistem de evacuare a apelor uzate încă mai funcționează. În multe zone ale bucătăriei pot fi văzute și pardoseli din cărămidă arsă, mai ales în zona de cramă, cu butoaie de vin, unde este nevoie de materiale cu inerție termică mai mare. În cadrul unor intervenții recente de restaurare (din secolul trecut), pe sub aceste pavimente au fost trasate instalații de canalizare și de drenare a umidității în exces. Se pot vedea și aici gurile de vizitare metalice, bine mascate cu dale ceramice de același fel cu restul acoperirii.

 

Piatră Portland și de orice fel

Piatra a fost folosită și pentru pavarea căilor de acces interioare sau semideschise din zona anexelor. Meșterii de acum sute de ani au realizat cu succes câteva pavimente interesante, cu bucăți de piatră paralelipipedică în culori diferite, de la alb și bej la gri roșiatic și negru. Acestea au trecut prin timp aproape fără urme, la fel cu coloanele gotice ce se înalță din pardoseală.

Mai pot fi observate anumite zone unde au fost montate pavaje ceramice mai moderne, specifice

epocii industriale, probabil din perioada victoriană. Acestea nu au rezistat la fel de bine, s-au spart și uzat pe alocuri; dar nu au fost îndepărtate total, ci deasupra s-a construit o pardoseală supraînălțată de lemn, iar din loc în loc s-au montat ferestre prin care să poată fi studiate de vizitatori. Probabil, într-o etapă viitoare, acestea vor fi restaurate, penru că sunt valoroase; acolo unde nu s-a mai putut face nimic, au fost înlocuite cu replici identice.

Piatra ca material pentru pardoseli este prezentă și în restul palatului, unde călcau preponderent nobilii și membrii familiei regale; desigur, vorbim de o piatră de calitate mai bună și mai bine șlefuită. Dale de gresie naturală în diverse culori (alb, roșu, negru) au fost montate în șah, iar acolo unde traficul era mai puțin aglomerat și mai ”select”, s-a lucrat cu piatră Portland. Numele acestui sortiment de calcar vine de la insula cu același nume din sudul Angliei, de unde s-a extras cea mai bună rocă pentru construcții – pentru Catedrala St Paul, pentru Buckingham Palace, pentru acest edificiu unde s-a folosit la decorațiunile exterioare și, așa cum am spus, pentru pavaje.

A nu se înțelege că lemnul a fost folosit în acest palat doar pentru foc și pentru tavane hammer-beam roof; există suficiente pardoseli din lemn, cu aspect de parchet în format mare sau chiar dușumea, nu rareori aflate în combinație cu piatra sau marmura. Interesant este că multe dintre esențe sunt exotice, ceea ce arată sensibilitatea monarhilor britanici pentru noile culori și texturi din colonii; este știut că schimburile realizate cu aceste mărfuri din colonii au stat de fapt la baza succesului imperiului din epoca modernă.

La exterior, piatra cubică este destul de prezentă, iar pe alocuri s-a recurs la pavarea cu piatră de râu. Este explicabil de ce sunt alese aceste sisteme – un drenaj mai bun al apei în sol, indiferent dacă în subteran au fost trasate sisteme de canalizare suplimetare. Aleile parcului sunt acoperite în mare parte cu piatră de râu măruntă, ceea ce asigură și drenajul, și aspectul uniform, ordonat al grădinilor din epoca raționalismului.

În lumea arhitecților și istoricilor arhitecturii se vorbește despre influența e care a avut-o acest palat baroc englez, cu piatră și cărămidă aparentă, asupra modului în care au început să construiască ulterior britanicii, dar și a manierei în care și-au conceput proprietățile magnații americani de peste Oceanul Atlantic. Un exemplu bun este Florham, casa (mai degrabă palatul) familiei Vanderbilt din Madison, New Jersey, un reper american de primă mână. Pentru cei atenți, trecerea de la stilul Tudor la baroc reprezintă o evoluție a unei viziuni rurale, strict funcționale, către una monumentală, rafinată, demnă de o curte regală europeană. Iar aceste lucruri se văd mai ales la pardoseli, pentru că acolo diferențele de exigențe sunt radicale. Ceea ce nu le știrbește valoarea, ba din contră.   

 

Lista firme specializate in pardoseli

Ultimele articole din categorie

Catedrale din South West EnglandBazilica Sfântul Ștefan din BudapestaCazinoul din Sinaia

SINGURA REVISTA DE SPECIALITATE DIN DOMENIU









Vezi toate numerele revistei

Sisteme profesionale pentru pardoseli