Inimitabilul parchet Versailles

Parchet » Parchet | 28 februarie 2012
Palatul Versailles

Palatul Versailles

Ridicat inițial de Ludovic al XIII-lea ca pavilon de vânătoare, domeniul Versailles și-a atins amploarea și măreția de azi sub domnia Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea: din 1682 până în 1789, Versailles a fost un simbol al luxului, puterii și monarhiei absolute în Europa. Istoria palatului se împletește cu cea a Franței și Europei, aspectul său fiind modelat și îmbunătățit de fiecare monarh care a domnit de aici. Astăzi, domeniul se întinde pe 800 de hectare, are 20 de km de alei, 200 000 de arbori, 35 de km de reţele de canalizare, 2.153 de ferestre și 67 de scări.

Istoria

Devenit rege al Franței în 1661, Ludovic al XIV-lea îi însărcinează pe arhitectul oficial al curții, Louis Le Vau, și pe peisagistul Andre Le Notre să transforme pavilionul de vânătoare de la Versailles într-un palat demn de Curtea Franței. La 6 mai 1682, Curtea Regală se mută în noul Palat Versailles, acesta devenind capitala neoficială a Franței până la Revoluție (1789) și apoi din nou, în timpul Restaurației.
În vremea lui Ludovic al XIV-lea, palatul Versailles era cea mai mare și mai impunătoare reşedinţă regală din Europa, fiind deservit de 35.000 slujitori. Totuși, la moartea acestuia, în 1715, Curtea se mută la Paris iar palatul este abandonat. Cel care readuce aici administrația, în 1722, clădind în plus și Micul Trianon, este Ludovic al XV-lea. 
Urmaşul său, Ludovic al XVI-lea, adaugă sala de operă, terminată în 1770, înaintea căsătoriei sale cu Maria-Antoaneta de Austria. Urmează o perioadă neagră deopotrivă pentru palat și pentru monarhii Franţei, în timpul Revoluției aceștia fiind ghilotinați. Domeniul Versailles își recapătă splendoarea de altădată sub Napoleon I, care stabilește una din reședințele oficiale ale Primului Imperiu în Palatul Trianon. În fine, după ce în timpul restaurației Versailles este sediul puterii monarhice și administrative, în 1883 Ludovic-Filip decide ca Palatul sa devină Muzeu de Istorie a Franței.

Arhitectura

Arhitectura palatului poartă semnătura deja amintitului Louis Le Vau și a marelui Jules Hardouin-Mansart, care preia lucrările de construcție în 1678 și adaugă cele două imense aripi: sudică (destinată apartamentelor marilor nobili) și nordică, unde începe și amenajarea unei Capele Regale (terminată în 1710). Capela a fost ultima mare lucrare efectuată la Palatul Versailles sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, regele participând la slujba duminicală din balconul lăcașului de cult, în timp ce curtenii stăteau la parter.
Latura nordică găzduia apartamentele private ale regelui, camerele (7 la număr) fiind numite după zeitățile mitologiei greco-romane: de pildă, sala tronului se afla sub semnul lui Apollo, personificare a Soarelui.
Apartamentul reginei însumează 4 camere și a fost ocupat de fiecare suverană, suferind foarte multe schimbări de-a lungul vremii. Acest fapt explică multitudinea de stiluri existente aici, în contrast cu aspectul unitar al apartamentului regelui.
Între 1678 și 1684 este amenajat unul dintre cele mai cunoscute spații ale palatului, Sala Oglinzilor, prin reunirea unor încăperi din apartamentele regale cu o terasă. Lungă de 73 m, lată de 11 și înaltă de 13 m, sala se remarcă prin cele 357 oglinzi dispuse în 17 arcade, în fața cărora, prin 17 ferestre cu aceeași formă de arcadă, se deschide o amplă panoramă asupra Grădinilor Palatului. Aici, în 1919, a fost ratificat Tratatul de la Versailles care punea capăt Primului Război Mondial.

Localitatea Versailles apare pentru prima dată menționată în documente în anul 1038. După perioade de dezvoltare și decădere, în secolul al XVII-lea intră în atenția Casei Regale, Ludovic al XIII-lea venind frecvent la vânătoare pe domeniile Baronului de Versailles, Martial de Leomenie, de la care cumpără terenul, ”o veche casă în ruine și câteva ferme” construind apoi un pavilion de vânătoare. 
Odată cu ridicarea palatului, localitatea a fost sistematizată prin tăierea de străzi simetrice, centrul fiind traversat de un mare bulevard (Avenue de Paris). Regele Soare a dus o politică de atragere a locuitorilor în zonă, noii veniți primind terenuri foarte ieftin, dacă respectau două reguli: plata taxei anuale (simbolică, echivalentă cu circa 1 Euro/hectar la paritatea de azi) și construirea caselor conform planului de sistematizare, ce impunea ca imobilele să nu depășească cota de nivel a Curții de Marmură din fața palatului, pentru a nu stânjeni “perspectiva regală”.
În cadrul marelui domeniu se află și astăzi numeroase păduri, fântâni, grădini, Palatul Regal, Micul și Marele Trianon.
Merită amintit că planul localitații Versailles a fost folosit de arhitecții americani pentru sistematizarea capitalei Statelor Unite ale Americii, Washington, dar şi că Palatul Imperial din St. Petersburg a fost copiat după cel de la Versailles, însuşi Petru cel Mare locuind aici în 1717, prilej cu care a studiat atent edificiul şi celebrele sale grădini.

Micul Trianon

Construit între 1762 și 1768 de Ludovic al XV-lea pentru Madame de Pompadour (care moare însă înaintea finalizării lucrărilor), palatul a devenit reședința succesoarei acesteia la favorurile regale, Madame du Barry. Edificiul este legat însă indisolubil de personalitatea Mariei Antoaneta de Austria, care-l primește în dar de la Ludovic al XVI-lea în 1774.
Regină a Franţei la 19 ani, Maria Antoaneta a luat darul în serios, găsind aici o dorită scăpare de formalismul curţii regale: se spune că nimeni – nici chiar Ludovic al XVI-lea - nu putea intra în Micul Trianon fără aprobarea expresă a Reginei.
Palatul a fost gândit ca un loc de intimitate absolută, mesele din salles à manger fiind proiectate să coboare prin pardoseală pentru ca personalul de la bucătărie să nu intre în contact direct cu oaspeţii regali. Deşi acest sistem de mese mobile nu a mai fost realizat niciodată, poziția mecanismelor mecanice proiectate în acest scop se poate vedea și azi în zona fundației. Mai mult, apartamentul privat al reginei se putea izola perfect de exterior printr-un sistem ingenios de pârgii menite să coboare/ridice anumite oglinzi pentru obturarea completă a ferestrelor. 
Micul Trianon este considerat un exemplu al tranziției de la stilul Rococo la Neoclasic: realizat pe o structură cubică, impresionează prin cele patru fațade, fiecare decorată în funcție de zona domeniului aflată în fața sa, dar şi prin folosirea ingenioasă a scărilor pentru compensarea diferenţelor de nivel impuse de terenul înclinat.

Marele Trianon

Palatul Trianon a fost construit de arhitectul Jules Hardouin Mansart între 1687- 1688, la cererea lui Ludovic al XIV-lea pentru favorita sa, Madame de Maintenon. De-a lungul vremii, a adăpostit o pleiadă impresionantă de capete încoronate, fiind cea mai agreată reședință de pe domeniul Versailles. Dealtfel, și astăzi îndeplinește rolul de reședință oficială a Republicii Franceze, oaspeți importanți de stat fiind cazați aici. Arhitectura sa deosebită a servit de exemplu pentru multe palate ale vremii, cel mai celebru fiind Palais Bourbon din Paris, realizat aproape perfect după Marele Trianon.
Lăsat în părăsire în timpul revoluției, Marele Trianon devine reședință oficială a Primului Imperiu, Napoleon I locuind aici cu a doua sa soție, Maria Luiza de Austria – de aici și mobilierul Empire existent în palat.
În 1920, Palatul este locul în care se semnează Tratatul de la Trianon – în urma căruia marile puteri recunosc unirea Transilvaniei cu România.

Repere pentru parchetari

Marmura folosită pentru statui, ornamente, scări și pavaje (avem o întreagă ”curte de marmură”) provine din Franța - zona Languedoc și Munții Pirinei, fiind selectate varietăți cu un colorit bogat. Ceea ce prezintă un interes deosebit pentru parchetari este însă... parchetul.
Este meționată deseori o legătură strânsă între originea cuvântului ”parquet” (”parchet în română) și Versailles – face parte cumva din ”mitologia” acestui ansamblu impresionant. Pe la 1684 - 1693, lemnul a fost preferat în dauna marmurei reci în foarte multe spații ale palatului, inclusiv în sala de ședințe a lui Ludovic al XIV-lea, care era denumită ”parquet”, diminutiv al cuvântului ”parc”, dar având uneori și sensul de spațiu restrâns. Într-adevăr, atunci, sălile de judecată erau delimitate în două, pentru a distinge zona în care stătea omul de rând de zona ”sacră” a judecătorilor și procurorilor, care desigur reprezentau justiția regelui. Procurorii erau și ei totuși separați de judecători, fiind poziționați într-un ”părculeț” – de unde vine și denumirea de ”parchet” din domeniul justiției. Nu mai puțin adevărat este că o cutumă a vremii era ca pardoselile de lemn din spațiile publice să fie destinate exclusiv claselor sociale superioare.
Dincolo de această conjunctură etimologică, parchetul nu a fost instalat prima dată la Versailles, dar producerea lui poate fi considerată a începe în secolul al XVII-lea . Ceea ce știm azi ca dușumele fixate în cuie existau de multă vreme, iar montarea în stil ”Point de Hongrie” este cu cel puțin câteva decenii mai veche, fiind adoptată datorită posibilității de a monta bucățile de lemn între două travee succesive. În perioada anterioară construirii Palatului Versailles deja apăruse moda adoptării de modele cât mai ingenioase în a așeza plăcile de lemn, iar pardoselile de acest fel probabil nici nu primiseră un nume. Ceea ce a adus nou prin instalarea la Versailles a fost modelul special creat aici, ca o împletitură din piese pătrate sau dreptunghiulare, încadrată în pătrate cu latura de 60 x 60 cm sau 1000 x 100 cm. În 1770, un anume André-Jacob Roubo menționa în lucrarea sa ”Arta de a fi dulgher” că dimensiunile acestor pătrate trebuie să depindă de suprafața camerei și să fie cuprinse între 97 și 120 cm. De asemenea, totul era montat în sistem nut-feder. Astfel, așa cum pardoseala de aici a devenit ”Parquet de Versailles”, au mai existat și alte palate cu variantele corespunzătoare: parquet de Chantilly, parquet d'Aremberg etc.. În fond, parchetul și-a atins gloria abia în Parisul baronului Haussmann, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până atunci fiind considerat o excentricitate. Acum, parchetul nu mai este demult ceva ieșit din comun, însă Versailles-ul da. Este nu doar un reper istoric, ci și unul arhitectural, incluzând aici și materialele de construcții puse în operă, respectiv soluțiile tehnice folosite.
Sisteme profesionale pentru pardoseli