La bordul unei nave militare britance, HMS Belfast

Pardoseli » Pardoseli istorice | 25 septembrie 2018

 

Am vorbit de-a lungul timpului despre pardoselile specifice diverselor mijloace de transport și am convenit că printre cele mai remarcabile sunt pardoselile din domeniul navelor maritime, atât din perspectiva traficului, cât și a agresiunilor apei sărate, deosebit de corozive. În plus, întreținerea permanentă a curățeniei punților este o operațiune comună, aproape obsesivă pentru echipajele navelor – orice pardoseală trebuie să fie curată, să nu alunece, să nu împiedice, să nu devină sursă de boli și să nu favorizeze vreun incendiu, care pe mare este similar cu catastrofa. Avem ocazia să vă prezentăm un exemplu concret de navă care a servit în marina militară britanică timp de câteva decenii, participând la bătălii cheie din al Doilea Război Mondial, Războiul din Coreea și în numeroase misiuni de menținere a păcii în întreaga lume: HMS Belfast. Cele 9 punți ale crucișătorului ”light” (12 tunuri de 6 inch) au fost martorele unor evenimente istorice cu adevărat memorabile, deseori cu riscul de a ajunge pe fundul mării.

 

Lansată în martie 1938, HMS Belfast (HMS este abrevierea de la Her/His Majesty’s Ship) a ieșit din serviciul Royal Navy în 1963, iar din 1971 a devenit muzeu deschis publicului, fiind amarată la Londra, pe Tamisa, nu departe de Tower Bridge. Nu a lipsit mult ca în 1963 să fie trimisă la dezmembrare, deși cu câțiva ani mai devreme fusese modernizată, la standardele acelei perioade. O comisie reunită a Ministerului Imperial de Război, a Muzeului Național Maritim și a Ministerului Apărării au concluzionat atunci că vasul poate fi conservat cu succes, dar salvarea lui a venit doar din fonduri private, așa cum se întâmplă cu majoritatea obiectivelor turistice britanice. Astfel, HMS Belfast a fost consevată și deschisă publicului – prin conservare se înțelege faptul că nava este perfect funcțională și, cu câteva mici adaptări, poate fi chiar folosită în luptă!

 

De la Convoaiele Arctice la Războiul din Coreea

Anual, circa un sfert de milion de oameni o vizitează, dar înainte de a deveni obiectiv turistic, această navă a străbătut practic toate oceanele lumii, într-o perioadă în care marina militară britanică încă era cea mai mare din lume, înainte să cedeze locul fruntaș Statelor Unite ale Americii, după mai bine de două secole de supremație absolută. Printre ghizi pot fi întâlniți inclusiv foști membri ai echipajului, care atrag uneori turiștii cu istorisiri trăite nemijlocit. Cel mai semnificativ conflict la care a participat a fost, desigur, cel de al Doilea Război Mondial, când HMS Belfast a jucat un rol cheie în cadrul Convoaielor Arctice (care sprijineau cu armament și mărfuri Uniunea Sovietică în lupta contra Germaniei lui Hitler), în bătălia de la North Cape și la Debarcarea din Normandia, în faimoasa zi ”Z” de 6 iunie 1944. În acele zile a tras ultimele salve de tun în ape europene, continuînd ulterior la misiuni în Orientul Îndepărtat. Dar să vedem câteva repere ale istoriei acestei nave.

A fost construită înainte de al Doilea Război Mondial, în 1936 - 1938, la Belfast, capitala Irlandei de Nord, ideea de bază fiind să facă față, prin blindaj, viteză și putere de foc, crucișătoarelor japoneze de același calibru, care amenințau posesiunile Imperiului Britanic în Orientul Îndepărtat. Au fost construite atunci zece crucișătoare de acest tip, cu o lungime de aproximativ 187 de metri lungime, lățime de aproape 20 de metri, pescaj de 5,3 metri și un deplasament de peste 10.000 de tone. Tehnologia propulsiei, obișnuită la acel moment, consta în 4 cazane cu aburi, care funcționau cu petrol – putea transporta 2.400 de tone de petrol, ceea ce îi asigura o autonomie de peste 16.000 km. Viteza era remarcabilă, de 32,5 noduri (cam 60 km/h), ceea ce o făcea deosebit de mobilă și eficientă în aplicarea tacticilor de război. Puterea de foc era și ea considerabilă, cu 12 tunuri de 6 inch pe 4 turele (turela principală putea trage până la 96 de focuri pe minut), încă 12 tunuri de 4 inch, 16 tunuri antiaeriene, vreo 50 de mitraliere și, desigur, o serie de lansatoare de torpile, de suprafață sau de adâncime. Blindajul era asigurat de benzi metalice cu diferite grosimi: 114 mm în zonele cu expunere mare, 76 mm pe punți deasupra depozitelor, 51 mm în zona sălii de motoare. De pe HMS Belfast puteau fi lansate chiar hidroavioane, prin catapultare, acestea fiind readuse pe navă după amerizare cu ajutorul unor macarale.

La doar un an de la lansare, a început blocada Marii Britanii împotriva Germaniei care invadase Polonia, iar HMS Belfast a participat la conflict din primele zile. În noiembrie 1939 însă a atins o mină germană și a trebuit să treacă prin reparații profunde care au durat doi ani. Revenind pe mare, cu un blindaj optimizat, o putere de foc mărită și un echipament radar performant, nava britanică a însoțit convoaiele cu ajutoare militare acordate Uniunii Sovietice, la acel moment singurul aliat solid de pe frontul european. În acest context, a participat și la bătălia navală de la North Cape (Norvegia, 1943), când mai multe nave britanice au scufundat nava de război germană Scharnhorst. Ca semn al recunoștinței pentru activitatea din acei ani, Rusia a susținut financiar în 2010 o serie lucrări de refacere a structurii, absolut necesare la acel moment.

În 1944, la Debarcarea din Normandia, l-a găzduit rege în ultimele vizite făcute armatei aliate de invazie și apoi a participat la operațiunea de susținere numită Overlord, prin care erau bombardate de pe mare pozițiile germane. Chiar premierul Churchill a intenționat să urmărească acțiunea de pe HMS Belfast, dar a renunțat la insistențele regelui și ale aliaților americani.

În 1945, după o nouă etapă de modernizare cu radare, armament și instalații de climatizare (pentru clima tropicală), extindere a spațiilor de cazare a soldaților, dar și o consolidare pentru a face față atacurilor japoneze de tip kamikaze, HMS Belfats a plecat spre Orintul Îndepărtat, unde a participat la misiuni de restabilire a păcii în Malaezia, China, Hong Kong, Singapore și Japonia. A urmat Războiul din Coreea, când a acționat individual sau a făcut parte din forțele navale ale Națiunilor Unite, trăgând asupra unor obiective de coastă. Parcursese 130.000 de kilometri în acest ultim război, fusese lovită de un proiectil inamic și avea nevoie de o modernizare, ceea ce s-a întâmplat în anii 1956 – 1959. Atunci s-a intervenit masiv asupra structurii (modificându-se și aspectul general) și asupra pardoselilor – cele de lemn au fost eliminate, fiind înlocuite cu pardoseli metalice sau alte materiale ignifugate; doar puntea superioară de lângă pupa, rezervată în mod tradițional ofițerilor, a rămas cu deck din lemn. Cu noi aparate radar, arme și sisteme de protecție (la atacuri nucleare, chimice și biologice), respectiv o recompartimentare pentru a găzdui un echipaj mai mic, nava a mai petrecut câțiva ani pe mările Orientului și Africii, dar numai pentru misiuni de pace, sau câteodată ceremonii de recunoaștere a independenței fostelor colonii britanice... În 1963 s-a retras la Devenport (Australia) și, prin natura împrejurărilor, a fost aleasă pentru a deveni muzeu, în detrimentul altor nave care nu fuseseră întreținute la fel de bine.

 

Pardoseli marine

Pentru cei curioși să afle cum își duceau viața marinarii pe un vas de luptă în tipul ultimului război mondial și chiar mai recent, la începutul Războiului Rece, HMS Belfast poate fi o revelație; nava nu era concepută pentru croaziere de lux, ci pentru o activitate rapidă, eficientă în situații de criză care puteau apărea oricând. Câteva manechine recreează atmosfera de atunci, inclusiv echipamentul marinarilor.

Coridoarele erau înguste, tavanele joase, tranzitul se făcea printre numeroase obstacole, inclusiv printre torpile și proiectile. Totuși, pe lângă spațiile previzibile (sala motoarelor, dormitoare, cabine pentru ofițeri, puntea de comandă, sala de mese, băi comune, spălătorie etc.), existau o capelă, un salon în care marinarii își scriau scrisorile pentru acasă, un cabinet stomatologic. Unele facilități turistice, precum cafeneaua amenajată pentru vizitatori sau magazinul de suveniruri, nu existau, desigur.

Pardoselile aveau un rol extrem de important în toată această activitate zilnică, ele fiind reevaluate și înlocuite la fiecare nouă reparare sau modernizare. În stadiul de acum, putem vedea soluțiile găsite la ultimele intervenții, din 1956 – 1959, fiind ca o întoarcere în timp, la materialele și exigențele de atunci. Putem întâlni pe puntea principală faimosul deck din lemn, nelipsit de pe orice vas, dar în suprafață redusă, deoarece, așa cum am spus, trebuiau evitate materialele cu potențial de aprindere în timpul schimburilor de focuri. În plus, la exterior, sub deck, umiditatea rezultată din mare, aer și întreținere rămânea prea mult timp deasupra punții de metal, contribuind la ruginirea și erodarea rapidă a acesteia. Prin urmare, s-a trecut în unele zone la pardoseli simple din metal, acoperite cu vopsea sau rășini sintetice, rezistente la săruri. Putem remarca totuși știința montatorilor britanici de deck, arta de a integra în pardoseală toate străpungerile. Să nu uităm ca acești montatori au în spate sute de ani de construcții de nave, care la început erau integral din lemn.

Interiorul este și mai interesant din perspectiva pardoselilor. Au fost alese materiale clasice și moderne pentru acele vremuri, în variantele lor cele mai ușoare, pentru a nu îngreuna vasul. Pot fi văzute suprafețe de linoleum montate în stil șah, din diverse culori. În anii de după război, linoleumul era încă în vogă, asigurând o pardoseală caldă, cu o aderență bună și o cromatică ce mai înveselea atmosfera în zona dormitoarelor. Linoleumul mai este prezent în sala de comandă, unde pardoseala are numeroase trape de vizitare, pentru intervenții asupra  echipamentelor; se poate observa o aplicare atentă a materialului în cadre metalice, cu profile de oțel care încă rezistă traficului. În bucătărie și băi, se folosea gresia ceramică, în format subțire și cu o cromatică deschisă, care să nu ascundă murdăria. Cei care au restaurat nava nu au renunțat la ea, deși pe alocuri pare destul de deteriorată și nu foarte estetică. În interiorul turelelor și al camerelor de lansare a torpilelor, ori în sala motoarelor, pardoselile erau bineînțeles metalice, cu o serie de proeminențe care asigurau aderența. Aderența era asigurată și de încălțămintea marinarilor, care trebuia să aibă proprietăți speciale. Puțini știu (cei pasionați de navigație știu) că încălțămintea marinarilor (pantofii de punte) trebuie să aibă tălpi de cauciuc, sau un material similar, bine profilat, pentru a preveni alunecarea pe puntea umedă. Pielea folosită trebuie să fie impermeabilă, tratată cu un ulei care respinge apa, iar cusătura foarte durabilă.

În anumite locuri putem vedea inclusiv pardoseli metalice supraînălțate, care trec peste numeroasele țevi și cabluri ale instalațiilor. Nu este mai puțin adevărat că pe punțile exterioare, aceste pardoseli metalice ruginesc în ritm rapid, iar vopseaua depusă se desprinde vizibil. Numeroasele adaosuri și reparații, în general cu suduri, nu reprezintă un avantaj (sudurile ruginesc mai repede). Aerul umed al Tamisei nu priește oțelului; este puțin probabil ca rugina să corodeze blindajul gros al navei de război, dar nu imposibil, așa că banii încasați de la vizitatori sunt folosiți pentru lucrările permanente de întreținere și renovare. Și nu se poate spune că britanicii nu au spirit comercial, în tandem cu disponibilitatea de a educa: la cerere, se poate dormi peste noapte pe vas, cu măsuri suplimentare de prevenție din pers
Sisteme profesionale pentru pardoseli