Linoleumul – pardoseala cu o istorie aparte

Elastice » Elastice | 03 iulie 2018

 

În incursiunea noastră prin lumea pardoselilor elastice, despre care am scris în mai multe ediții recente, ne oprim de data aceasta asupra linoleumului. A nu se confunda cu ceea ce reprezenta acum câtea decenii acea acoperire ieftină de PVC sau alt material plastic, cu o țesătură textilă încorporată și un model mai mult sau mai puțin inspirat, tipică pentru pardoselile apartamentelor ieftine din perioada comunistă. Nici măcar definiția din dicționar nu reflectă foarte clar ce înseamnă adevăratul linoleum, istoria acestui material nobil și ecologic, departe de ceea ce definesc încă mulți dintre conaționalii noștri. Confuzia a apărut din cauza accesului deficitar la informație și materiale de calitate în țările blocului comunist, spre deosebire de țările capitaliste mai avansate tehnologic, unde a fost dezvoltat în fond acest material. De fapt, confuzia între lino și PVC apare acum uneori cam peste tot, așa că trebuie să vedem despre ce este vorba și să stabilim câteva repere.

 

Ce este linoleumul

Linoleumul, în accepțiunea lui actuală, este un material folosit pentru pardoseli, obținut în principiu din ulei de in, adus prin polimerizare oxidativă la o formulă numită ”linoxin”. Chiar denumirea de linoleum conține cuvântul care definește științific planta: latinescul ”linum”, din care provine și românescul ”in”, plus ”oleum” care înseamnă ulei. Prin reacția în mai multe etape a uleiului de in cu oxigenul, rezultă un nou material sub forma unui film solid și elastic, utilizat în obținerea linoleumului pentru pardoseli, a diverselor materiale de acoperire pentru pereți (lincrusta) și, în varianta semi-lichidă, ca liant pentru vopselele pe bază de ulei (aceasta a fost de fapt prima lui utilizare în industrie).

Uleiul de in este recunoscut ca un produs relativ scump, obținut prin presarea semințelor acestei plante sau prin extragerea cu ajutorul unui solvent, având numeroase utilizări în industrie, dar și în alimentație, ca delicatesă, ori ca sursă de acid linoleic.

Pe lângă ulei de in, linoleumul mai conține colofoniu de pin (produsul rămas din rășină după evaporarea terebentinei), praf de plută, făină de lemn și diferite minerale, precum carbonat de calciu, iar ca armare a stratului se folosește o țesătură rezistentă. Prin adăugarea pigmenților, se obține o variantă largă de nuanțe, ceea ce face ca acest material să poată fi utilizat în numeroase combinații cromatice. De-a lungul timpului, au fost produse diferite sortimente, dintre care unele mai simple, predispuse la uzură, iar altele multistrat, din așa-numita categorie ”inlaid”, cu modele elaborate, incrustații și tratamente de finisare.

 

Cine l-a inventat

Inventatorul recunoscut al linoleumului a fost englezul Frederick Walton, care a observat în 1855 proprietățile linoxinului format natural pe niște cutii de vopsea pe bază de uei de in și s-a gândit că nu ar fi rău să îl folosească pentru obținerea unui material care să înlocuiască cauciucul natural. Astfel, a început să facă diferite experimente, încălzind uleiul de in în combinație cu acetat de plumb (pentru lipezire) și sulfat de zinc. După ce s-a format o pastă rășinoasă, a scufundat în aceasta o pânză de bumbac, iar foaia rezultată a fost șlefuită și fiartă în solvenți pentru a obține un finisaj mai bun. Walton a brevetat invenția în 1860 și a planificat inițial să vândă acest produs furnizorilor de țesături hidrofuge, dar nu a avut prea mare succes – țesătura nu prea avea stabilitate, producția era destul de greoaie și, cum un necaz nu vine niciodată singur, un incendiu i-a distrus fabrica, el însuși suferind arsuri serioase. Oricum, premizele pieței erau nefavorabile, în acei ani bucurându-se de mare succes un produs pentru pardoseli pe bază de cauciuc și plută, numit Kamptulicon.

Dar inventatorul nu s-a lăsat și, după noi experimente, în 1863 a venit cu un nou brevet, având la bază aceleași principii, dar cu modificări legate de tehnologie și de compoziție. Adăugând făină de lemn și plută, linoxinul nu mai era la fel de lipicios, țesătura folosită era de calitate mai bună iar rețeaua textilă era acoperită nu prin scufundare în ulei de in, ci prin acoperirea succesivă cu straturi având compoziții ușor diferite. Înființându-și o fabrică nouă lângă Londra, a început producția și, în timp, a început să aibă succes, chiar exportând în Europa și America. Trebuie remarcat că în primii 5 ani a mers în pierdere, dar a recuperat prin campanii intense de publicitate și printr-un design care îl diferenția de concurență.

Linoleumul ca acoperire pentru pardoseală nu a fost singura invenție importantă a lui Walton, care a dezvoltat acest material până la maturizarea pieței. În paralel, a dezvoltat ceea ce se numea în epocă ”Lincrusta”, un fel de tapet obținut din ulei de in și făină de lemn, pe un strat de bază din hârtie, având suprafața ușor profilată datorită embosării. Modelele gemetrice și florale în relief, imitând marmura, pielea sau lemnul, au înfrumusețat pereții diverselor incinte, de la tramvaie sau vapoare (inclusiv Titanic) la restaurante, hoteluri, instituții, case în stil victorian și chiar palate regale britanice sau la Casa Albă.

Tot Walton a amestecat, în procesul de fabricare a linoleumului, materiile prime cunoscute cu ciment, care se întindeau aleatoriu, la final suprafața având aspect de marmură, granit sau jasp. El a mai pus la punct metoda de obținere a unui strat de uzură cât mai gros, colorat în masă, atât în variante cromatice pastelate, influențate de compoziție (plută, făină de lemn, carbonat de calciu), cât și în culori intense, cu linii bine delimitate, urmând modele cât mai îndrăznețe. Metoda folosită pe la 1926 pentru obținerea sortimentelor premium, ”inlaid”, era îmbinarea la cald (prin laminare) a bucăților de linoleum cu diferite forme, ca un fel de mozaic.

 

Succesul unei noi industrii

Concurența a apărut rapid inclusiv pe zona de linoleum, când unii industriași au descoperit noi metode de obținere a produsului, cu costuri și timp de producție mai mici (dar nu totdeauna la aceeași calitate). Lucururile au evoluat rapid, au apărut noi brevete privind obținerea pardoselilor pe bază de ulei de in, astfel că în 1877 centrul producției de linoleum, prin diverse metode, devenise orașul scoțian Kirkcaldy. În acei ani, Walton a înființat încă o fabrică, trecând Atlanticul, care a deschis americanilor gustul pentru pardoseli elastice. Linoleumul a devenit preferatul lor până la explozia cererii de pardoseli flexibile din PVC, din anii 1950, despre care am vorbit în edițiile trecute. Până atunci, însă, timp de trei sferturi de secol, linoleumul a fost cel mai căutat material pentru pardoselile de suprafață mare, cu grad ridicat de uzură, nevoie de întreținere frecventă sau în spații cu umiditate crescută. Datorită lui, se puteau înlocui pardoselile reci și casante din gresie cu un material cald, ale cărui modele se puteau alege și în funcție de tapetul peretelui. În holuri, bucătării sau în camere de zi, sub covoare, linoleumul a putut fi întânit în variante simple sau cu decorațiuni speciale, însoțind stilurile acestei epoci, de la victorian, Art Nouveau și industrial la modernism și minimalism, situându-se permanent  în primele rânduri ale noilor tendințe în designul interior. În prezent, pardoseli de acest tip, mai ales cele cu intarsii montate în jurul anului 1900, sunt restaurate și protejate, fiind considerate de mare valoare, mai ales dacă au fost utilizate într-un context special (o amenajare semnată de un mare designer).    

O utilizare specială a fost cea a pardoselilor pentru nave maritime, inclusiv militare. Marina militară americană a folosit linoleumul până la atacul de la Pearl Harbour, când s-a dovedit prea inflamabil (la acel moment nu se descoperise ignifugarea). În prezent, este considerat un material sigur din perspectiva siguranței la incendiu și, datorită faptului că este obținut din materii prime naturale, organice, este considerat prin excelență un produs sănătos, antibacterian și non-alergenic. În consecință, este alegerea preferată a spitalelor și unităților medicale de top, precum și în alte spații unde sănătatea utilizatorilor este pe primul plan: grădinițe, locuințe cu copii, saloane cosmetice etc. Posibilitatea de a ridica materialul pe perete, cu trecere rotunjită (fără unghiuri) este un aspect prevăzut în normative pe care linoleumul în poate respecta.

Lucrurile au evoluat și în ultimele decenii, una dintre ultimele inovații importante fiind turnarea linoleumului direct pe șantier, nemaifiind nevoie să fie produs în farică sub form de role sau dale.

Este un produs bicomponent care, odată amestecat in situ, poate fi turnat și, peste noapte, se întărește, urmând perfect geometria unor camere cu o conformație mai puțin obișnuită.

Cea mai mare parte a producției de linoleum este însă cea clasică, sub formă de role sau dale, întinse pe suprafețe mari, cu o eficiență foarte ridicată pentru montatori. În paralel cu dezvoltarea industriei propriu-zise, au fost obținute noi produse de montaj – vorbim în special de adezivi, unii speciali pentru linoleum, alții universali, care pot fi folosiți și pentru PVC sau cauciuc. Trendul momentului, care se mulează pe specificul linoleumului, este dat de adezivii cu emisii reduse de substanțe organice volatile. Stratul suport trebuie să fie similar oricărui tip de pardoseală finită, cu condiția unei bune aderențe și a planeității (orice denivelare majoră a șapei se observă), iar lipirea se face pe întreaga suprafață, continuu. Există inclusiv variante de linoleum conductiv, pentru spații unde descărcările electrice necontrolate pot provoca daune sau perturbări ale aparatelor de înaltă fidelitate (centrale telefonice, servere, camere cu aparate de măsură etc.)

Date fiind aceste repere, sperăm că veți privi cu alți ochi o acoperire cu linoleum, material având o istorie de peste un secol și jumătate. A fost pardoseala vedetă a arhitecturii Art Nouveau, a fost singurul material care a rezistat ”anilor nebuni” 1920, în care se dansa cu patimă tango și charleston, fără riscul major al căzăturilor (așa cum se putea întâmpla pe marmură sau piatră). Multe ringuri de dans din acea vreme erau acoperite cu linoleum, care devenise ”standardul”, datorită aderenței optime și confortului la călcare. În ciuda acestei istorii, se pare că materialul mai are multe de spus. Sub aspectul compoziției, dar și al designului. Practic, în prezent se poate obține orice culoare, inspirată din natură sau din designul contemporan. Unii producători de top au creat game inclusiv pentru aplicarea pe mobilier, contribuind astfel la definirea unor concepte unitare în amenajările interioare.

Sisteme profesionale pentru pardoseli