Lisabona - locul marilor descoperiri

Pardoseli » Pardoseli istorice | 25 martie 2020

 

Puține orașe din Europa și din lume se pot mândri cu o tradiție atât de rafinată și profundă a placărilor și pavajelor. Din cartierul Bairro Alto, centrul istoric al Lisabonei, și până la periferii, suprafețele orizontale și verticale par suporturi pentru o artă decorativă specifică, pe care însă o urmărești cu greu atunci când crește aglomerația străzii. Sunt vizibile placările cu ceramică smălțuită ale fațadelor, dar o preocupare la fel de mare există pentru pardoseli – interioare și exterioare. În spațiile publice, pe străzi, în clădirile reprezentative ale civilizației lusitane, pardoselile sunt acoperite frecvent cu piatră și ceramică, materiale potrivite climei calde și nu mereu umede. Utilizarea pietrei și ceramicii pentru pardoseli mai poate fi justificată și într-o notă culturală – tradiția mediteraneeană (da, chiar dacă Lisabona este pe malul Atlanticului, legenda spune că a fost ridicată de anticii fenicieni); putem menționa, de asemenea, tradiția romană și, de ce nu, cea islamică, prezentă aici timp de secole.      

 

Unul dintre cele mai vechi orașe din lume și cel mai vechi din Europa, Lisabona a avut timp să cunoască vitregiile naturii și inamicilor, dar și momente de măreție cu care puține centre urbane se pot mândri. A fost supusă de musulmani, pentru ca peste câteva secole să devină capitala unui imperiu ce avea supuși din Brazilia până în Extremul Orient. A cunoscut și perioade de modestie, de izolare, dar și de fast fără măsură. Oamenii au iubit cu pasiune orașul, chiar dacă oceanul i-a ademenit cu călătorii spre capătul lumii, precum pe fenicieni, strămoșii lor legendari. Au construit la fel de bine corăbii de lemn și castele de piatră, pe care le-au înfrumusețat cu același entuziasm. Arta prelucrării lemnului în construirea navelor se regăsește încă în ceea ce înseamnă amenajări interioare, mai ales când vorbim de mobilier sculptat sau pardoseli din lemn de esențe exotice, pe care le întâlnim inclusiv în lăcașurile de cult.

 

Cutremurul cu tsunami de la 1755

Întotdeauna Lisabona a dorit să creeze ceva nou în arhitectură, asimilând ten­dințe din lumea largă și si­tuându-se permanent în avangardă, iar rezultatele se văd peste secole, chiar dacă destinul nu a fost mereu prietenos.

Deși s-a dezvoltat de-a lungul Evului Mediu și a avut o evoluție spectaculoasă în contextul marilor descoperiri geografice, datorită cărora Portugalia a devenit una dintre marile puteri coloniale ale lumii, Lisabona are puține monumente de arhitectură anterioare secolului al XVIII-lea. Motivul a fost un devastator cutremur, urmat de un tsunami nu mai puțin distructiv, care a avut loc în Atlantic la 1 noiembrie 1755, de Ziua Tuturor Sfinților, cu o magnitudine evaluată la aproape 9 grade. Lisabona a fost ”pusă la pământ”, au murit zeci de mii de oameni, iar tsunami-ul a atins înălțimea maximă de 20 de metri. Au rămas doar câteva edificii importante, precum vechea catedrală romanică Santa Maria Maior de Lisboa (cunoscută și ca ”Sé de Lisboa”, construită în se­co­lul al XII-lea), câteva biserici baroce, ansamblul gotic Convento do Carmo, ale cărui ruine se văd și azi.

Totuși, se mai poate găsi o arhitectură valoroasă anterioară tragicului eve­niment în Belem, un cartier situat la 6 kilometri de centru orașului, unde regăsim unele dintre cele mai fru­moase expresii ale stilului manuelin, sau gotic târziu portughez.

După ce în Brazilia, parte a imperiului colonial portughez, au fost decoperite la începutul secolului al XVIII-lea diamante și aur, barocul, rococo-ul și neoclasicul au ”explodat”, cele câteva biserici și palate rămase fiind mărturii edificatoare. Bogăția este vizibilă prin amploarea pe care a luat-o tehnica lemnului sculptat și aurit efectiv (cu foiță de aur), ”talha dourada” în por­tugheză, prin care au fost realizate numeroase decorațiuni spectaculoase, altare și capele.

O etapă importantă în evoluția arhitecturii portugheze a fost cea cunoscută după pro­motorul ei, Marchizul de Pombal, care în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea l-a însăr­cinat pe arhitectul Eugenio dos Santos să refacă orașul într-un stil revoluționar, cu bulevarde largi, cu decorațiuni și o compoziție ceva mai simple – exemplu care a fost urmat mai târziu în majoritatea capitalelor Europei. Astfel a apărut stilul Pombal, marcat de formația militară a arhitecților invitați să reconstruiască Lisabona, dar și de spiritul iluminist sau neoclasic: piețe și căi de acces largi, clădiri civile sobre, funcționale, cu magazine la parter și spații de locuit la cele maxim 4 etaje, structuri de zid pentru a evita răspândirea incendiilor.

 

Un oraș ridicat din propriul pământ

Spațiile largi create prin proiectele urbanistice au devenit ateliere de creație pentru meșteșugul pavării cu piatră. Aici putem men­ționa faptul că, de-a lungul mileniilor, localnicii nu au fost nevoiți să străbată distanțe mari pentru a face rost de materiale.

Orașul s-a extins de-a lungul țărmului și în zona continentală preluând terenuri cu caracteristici geologice variate; oamenii au putut face rost de diverse materiale de construcții, de la nisip și argilă la calcar și bazalt. Astfel, au putut lucra aceste minunate pavaje bicolore, cu modele care amintesc de complexitatea arhitecturii manueline. Piatra a fost întrebuințată și pentru clădiri solide, monumentale. Oamenii au avut, de asemenea, la îndemână, argila necesară dezvoltării ceramicii, iar aici putem aminti de minunatele acoperișuri de țiglă ce sunt nelipsite în orice panoramă a orașului văzut de sus.

Pavajele de calcar și bazalt sunt realizate deseori cu piatră neregulată, șlefuită doar pe partea aparentă, iar aspectul general este foarte apropiat de ideea de mozaic. Modelele sunt deseori geometrice, florale sau vegetale, dar uneori încearcă să spună una dintre poveștile nemuritoare ale orașului. Ești surprins deseori când pavajele amintesc de eroii navigatori, care au adus măreție coroanei portugheze și po­porului său.

Conform constatărilor arheologilor și docu­mentelor vechi, orașul acesta a avut nu mai puțin de 300 de cariere de calcar, marmură, granit, bazalt, gabbro, argilă și nisip, toate acoperite în prezent de țesutul urban modern. Cea mai importantă perioadă pentru aceste cariere a fost cea de după cutremurul din 1755, când au apărut de asemenea și multe cuptoare de var.

 

În timp, ele au fost părăsite, exploatarea devenind riscantă.

Specifice Portugaliei și implicit Lisabonei sunt placările cu elemente ceramice smălțuite și decorate, denumite „Azulejos”. Acestea au la origine o tehnică arabă, desemnând piese ceramice subțiri, de regulă pătrate, emailate pe fața aparentă, astfel încât devin impermeabile și strălucitoare, uneori în relief. Sunt întâlnite în mai multe țări (Spania, Italia, Olanda, Turcia, Maroc, Iran), dar aici s-au dezvoltat în cele peste 5 secole într-o artă decorativă deosebit de expresivă și extinsă, inclusiv în tratarea fațadelor unor clădiri din secolele recente, în arhitectura civilă. Calitatea a crescut prin adoptarea tehnicii de majolică, de origine italiană, și o revitalizare a apărut în cadrul stilurilor Art Nouveau și Art Deco. Deseori, ele se întâlnesc în compoziții complexe, unicate, cu teme florale, geometrice, alegorice sau reli­gioa­se, ori personalizate în funcție de destinația clădirii.

 

Din Belem, un district al Lisabonei, au plecat curajoșii exploratori care au adus glorie Portu­galiei, petrecând aici un timp înainte de a porni pe mare, în rugăciune și smerenie. Numele de Belem este o formă locală a denumirii locului de naștere al Mântuitorului, Betleem.

 

Este un loc simbolic, în care a fost stabilită reședința regală după 1755, acum fiind și reședința președintelui țării. La faimoasa mănăstire iezuită Mosteiro dos Jerónimos, poate cel mai important lăcaș de cult al capitalei lusitane, sunt înmormântați exploratorul Vasco da Gama (căruia i s-a dedicat, de fapt, acest lăcaș de cult ce poartă hramul Sfintei Maria), regii Manuel și Sebastiao, poeți precum Luis de Camoes sau Fernando Pessoa. Construirea este datorată regelui Manuel I (supranumit ”cel Fericit”), dar și comercianților cu Africa și Orient care au plătit sumele necesare sub formă de impozit. Lucrările s-au încheiat în 1502, iar arhitect a fost Diogo Boitaca, un francez (probabil) care a dat goticului târziu o nouă identitate, cunoscută ca stil ”manuelin”. Sinteză dintre gotic și renaștere, cu elemente simbolice inspirate din navigație (coloane în torsadă, ca o frângie răsucită, corali, monștri marini, animale exo­tice), acest stil a preluat de asemenea influențe romanice, maure și orientale, fiind deseori asimilat cu spiritul de aventură, curajul, deschiderea către lume. Unii specialiști sunt de părere că amprenta aceasta nouă i-a fost dată în egală măsură de Juan de Castillo, un arhitect spaniol care a continuat opera lui Boitaca im­pri­mându-i caracterul renascentist, ornamentat, floral. El a proiectat și catedrala din Bruges, o capelă a catedralei Sé de Lisboa, mănăstirile Batalha și Alcobaça, catedrala din Sevilla și multe alte construcții de prim rang, pentru care a fost considerat cel mai important architect al vremii sale din Europa.

Pardoselile mănăstirii au fost realizate predominant din pavaje cu calcar și marmură, materiale folosite și pentru restul edificiilor complexului. În mod excepțional, mai putem întâlni placări cu granit roșu sau ceramică, ori alei din piatră mărgăritar. Datorită renovărilor recente, unele galerii exterioare sau interioare au beneficiat de pavaje din marmură extrem de fin șlefuită, cu adevărat impresionante. 

 

Turnul Belem (sau Castelo de Sao Vicente de Belem), construit între 1514 şi 1520 ca parte a sistemului de defensiv de la gura de vărsare a râului Tejo, este o altă construcție în stil ma­nuelin, care împreună cu mănăstirea din Belem este inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, devenind în timp un simbol al orașului. Edificiul pe 4 niveluri are 30 de metri înălțime și 12 metri lățime, cuprinzând o Sală a Guvernatorilor, o Sală a Regelui și o Sală de Audiențe. Realizat tot la comanda regelui Manuel I, a avut ca arhitect pe Francisco de Arruda. Acesta din urmă, influențat de arta maură, cu care s-a familiarizat în timpul unor lucrări în nordul Africii, a inserat elemente inedite precum turnurile de observație sau rinocerii sculptați în piatră. Aspectul general rămâne gotic, cu statuia de sub un baldachin orna­mentat ce o reprezintă pe Fecioara Noro­cului (Nossa Senhora do Bom Sucesso), dar și cu o serie de simboluri specifice, precum crucea Ordinului lui Cristos (foștii Cavaleri Templieri), al cărui membru era însuși regele, sau sfera armirală (astrolabul sferic).

Este o construcție masivă, integral din piatră (în special calcar alb-bej), cu bolți interioare gotice sau sferice, creneluri sub formă de să­geată, logii decorate și o terasă amplă, deschisă către mare. Terasele exterioare și balcoanele sunt placate cu piatră de diferite nuanțe, lipită cu mortar.

 

Monumentul Descoperirilor, sau Padrão dos Descobrimentos (în original), a fost construit în epoca modernă tot la Belem, pe malul nordic al estua­ru­lui fluviului Tajo. În această zonă, navele plecau să exploreze și să facă comerț cu America și Orientul, monumentul evocând epoca de glorie a națiunii portugheze din secolele XV și XVI. A fost ridicat în regim temporar la 1939 de către arhitectul portughez José Ângelo Cottinelli Telmo și de sculptorul Leopoldo de Almeida, cu ocazia Expoziției Internaționale Portugheze, care urma să aibă loc în iunie 1940. Stilul este tipic sfârșitului epocii interbelice, a ”romantismului” regimului de dreapta condus de António de Oliveira Salazar, regim naționalist numit ”Estado Novo”.

Proiectul trebuia să fie, de asemenea, o sursă de inspirație pentru noile planuri ur­banistice ale Lisabonei, dar lucrurile nu s-au mișcat prea repede; Europa fiind cuprinsă de război, monumentul provizoriu a fost demolat în 1943. Totuși, idea a fost reluată și concretizată între 1958 și 1960, când a fost finalizată această construcție din beton, cu placări din piatră cu tentă roșiatică, adusă din carierele de la Leiria, din centrul Portugaliei, și statui din calcar de la Sintra. Motivația ridicării monumentului s-a bazat pe comemorarea a cinci secole de la moartea prințului Henric Navigatorul, iar arhitectura finală a fost decisă de António Pardal Monteiro. Activitatea lui Henric Navigatorul fiind legată de expedițiile în sudul Africii, guvernul Africii de Sud și-a asumat financiar realizarea pavimentului din fața monumentului.

Este o roză a vânturilor cu diametrul de 50 de metri care are inclusă o hartă a lumii cu lățimea de 14 metri, ilustrând traseele navigatorilor portughezi în epoca de glorie.

Pentru aceasta, arhitectul Cristino da Silva a ales diferite tipuri de calcar, inclusiv o variant rară de calcar bej de la Sintra, numit ”lioz”.

 

Igreja de São Roque - această biserică barocă, ridicată în secolul al XVI-lea de ordinul iezuiților, s-a dovedit deosebit de solidă, fiind una dintre puținele edificii rămase în picioare după sinistrul din secolul al XVIII-lea. Se pare că aceasta s-a datorat stilului de construcție tip auditorium, specific iezuiților, proiectată astfel încât predicile să fie cât mai vizibile, cu o acustică superioară. În această zonă centrală a orașului, Bairro Alto, practic prima extindere în afara cetății medie­vale, petrecută în secolul al XVI-lea, au fost ridicate și alte biserici, în special baroce, conform uzanțelor vremii. Biserica a început a fi ridicată în 1555, dar prima etapă a lucrărilor s-a încheiat abia un deceniu ai târziu, sub îndrumarea mai multor arhitecți ai regelui Filip al II-lea al Spaniei, portughezi și italieni; se află sub patronajul Sfântului Roch, protectorul celor bolnavi de ciumă, ale cărui relicve au fost aduse de la Veneția. Un aspect cu totul deosebit este realizarea Capelei Sf. Ioan Botezătorul, cea mai scumpă capelă din Europa la acel moment, creată la Roma cu pietre prețioase și asamblată la Lisabona în 1740. Mozaicul din pietre prețioase și semiprețioase (lapislazuli, agate, porfir etc.), fildeș și marmură se întinde inclusiv la nivelul pardoselii. De asemenea, merită remarcat pla­fonul pictat de Francisco Venegas în perioada 1584-1586 astfel încât să dea impresia de spațialitate, de existența unor cupole, alături de scene biblice și glorificarea Crucii. Din pers­pec­tiva pardoselilor, în afară de o mică zonă placată cu calcar, se mai poate remarca dușumeaua din lemn exotic cu intarsii din mar­mură roșie.

 

Dedicată celor care au participat la recucerirea Lisabonei de sub stăpânirea maurilor (în 1147), Basílica dos Mártires a fost construită după cutremurul din 1755, fiind deschisă în 1784. Amplasamentul este cel al unui alt lăcaș de cult distrus, în care s-a oficiat primul botez în libertate din Lisabona, în secolul al XII-lea. În interior se poate observa un altar de marmură și un interesant plafon arcuit, pictat cu alegorii dedicate legendarului Afonso Henriques, primul rege portughez, despre care se spune că a fost sub protecție divină în cei peste 40 de ani de războaie cu musulmanii. Pardoselile sunt de foarte multe tipuri, de la calcar și marmură de diverse nuanțe (alb, roșu, negru, gri-albăstrui), la parchet din lemn exotic, de dată mult mai recentă.

 

Igreja Santo Antonio este o biserică dedicată Sfântului Anton de Padova, care s-a născut la Lisabona, într-o clădire amplasată chiar pe locul construirii ulterioare a acestei biserici. Născut în 1195, el a fost canonizat în 1232, iar în 1767 a fost construită această biserică barocă, după proiectul arhitectului Mateus Vicente de Oliveira.

De fapt, pe amplasamentul respectiv au existat mai multe lăcașuri de cult de-a lungul timpului, datorită notorietății acestui important sfânt misionar. Pardoselile din piatră de diferite nuanțe au ca leitmotiv floarea de crin, unul dintre simbolurile asociate acestui sfânt, reprezentată frontal.

 

Construită în 1147 în stil romanic, catedrala Sé de Lisboa a supraviețuit multor cutremure și a fost modificată, renovată și restaurată de mai multe ori. În prezent, este un mix de stiluri arhitecturale diferite – gotic, baroc, romanic, ca la început. Cele două turnuri masive de pe fațada principală amintesc de zbuciumatele vremuri ale recuceririi teritoriilor de la mauri. 

Clasată ca monument național încă din 1910, catedrala a fost totuși supusă cercetărilor arheologice, care au dezvăluit sub pavajele din zona claustrului (curtea interioară) vestigii romane, arabe și medievale, inclusiv ceramică feniciană, niște sisteme de canalizare de acum două milenii, sau elemente ale unei moschei.

Sisteme profesionale pentru pardoseli