Mozaicul Catedralei Mitropolitane din Timișoara

Pardoseli » Pardoseli istorice | 07 martie 2018

 

Dacă am trece în revistă cele mai valoroase pardoseli din România, la loc de cinste ar trebui menționat mozaicul din interiorul Catedralei Mitropolitane din Timișoara, realizat după desenele pictorului român Catul Bogdan. Executată din plăci de diverse culori, această spectaculoasă pardoseală preia modele de pe covoarele tradiționale românești, în speță bănățene, întregind unitatea de concept a unui edificiu monumental inspirat de arta și arhitectura ecleziastică autohtonă ortodoxă. Veți citi în continuare despre acestea, dar și despre realizatorii principalelor lucrări de construcții și finisaje, informații rămase în memoria comunității, ceea ce reflectă gradul de organizare, de responsabilitate a tuturor celor implicați în abordarea lucrărilor publice din epoca respectivă. 

 

Catedrala Mitropolitană din Timișoara este un prim reper arhitectural al acestui municipiu, și mult mai mult decât atât. An de an, în decembrie, aici se comemorează victimele Revoluției din 1989 - primele dintre ele au căzut pe treptele de la intrare pe 17 decembrie, într-o încercare extremă de a-și dobândi libertatea, cu speranța deșartă că nu o să fie împușcați chiar în fața unui lăcaș de cult. Cele 12 trepte originale din compozit terrazzo, pe care a curs sângele primilor protestatari contra regimului comunist, erau destul de uzate și în 2013 au fost înlocuite cu plăci de andezit natural. Lucrarea nu a trecut neobservată, ba chiar contestată de unii revoluționari, iar treptele respective, învestite cu o puternică încărcătură simbolică și emoțională, au fost depozitate la o mănăstire din apropiere. Mozaicul din interior s-a păstrat în condiții ceva mai bune; deși crăpat sau ciobit pe alocuri, ne putem face o idee despre cum a fost el montat imediat după Al Doilea Război Mondial, înainte de târnosirea catedralei din 6 octombrie 1946.  

 

Un context favorabil

Pentru a înțelege contextul în care au fost realizate aceste pardoseli, este nevoie să evocăm istoria catedralei, a celor implicați în construirea ei. După Marea Unire, în 1919 Mitropolia Ardealului adera la Biserica Ortodoxă Română, la Sfântul Sinod de la București, iar pentru a recupera secolele de restricții față de ortodoxie din administrația austro-ungară, statul român a încurajat construirea de noi lăcașuri de cult pe toate teritoriile nou intrate în România Mare. Creându-se Episcopia Timișoarei (care a și devenit în 1947 Mitropolia Banatului), în orașul de pe Bega era nevoie de o catedrală pe măsura dimensiunilor comunității de ortodocși din această provincie. Inițiativa a aparținut timișorenilor din Parohia Cetate, care au deschis un fond de zidire și au dus o intensă activitate pentru strângerea de donații. În 1936 se acumulase deja o sumă considerabilă, care asigura, cel puțin în primă fază, ridicarea unei construcții de mari dimensiuni – o capacitate de 5.000 de persoane simultan.

Arhitectul a fost selecționat încă din 1934: Ioan Traianescu, profesor la Academia de Arhitectură din București, nume asupra căruia merită să ne oprim un pic. A trăit între 1875 și 1964, iar de activitatea lui se leagă edificii importante, precum Palatul Ligii Culturale din București (de la Podul Izvor, la parterul căruia se află o sală a Teatrului Bulandra), Catedrala Ortodoxă din Turda, Bisericile Sfântul Gheorghe din Tecuci, Belvedere din București, Madona Dudu din Craiova, o mulțime de proiecte de restaurare din perioada în care a activat la Comisiunea Monumentelor Istorice. Nu în ultimul rând, Ioan Traianescu (sau Trajanescu, cum era scris uneori) a influențat arhitectura și urbanismul Capitalei prin proiectarea cartierelor de locuințe sociale destinate muncitorilor și funcționarilor, sub patronajul primăriei. Ca arhitect al Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine, proiectează ”locuințe individuale, în stil românesc popular”, așa cum singur le caracterizează. Dacă locuiți sau treceți prin București, nu aveți cum să nu observați parcelele cu case tip, pe un nivel sau două, cu 2-4 camere, construite în perioada interbelică și antebelică în zone precum Clucerului, Tei, Drumul Sării, Belvedere, Floreasca, Steaua Română – C..F.R.. Aceste locuințe cochete din exterior, chiar dacă nu erau prea spațioase, au adus în viața muncitorilor români facilități încă rare la acea vreme: curent electric, apă, canalizare, o bucătărie și o baie individuală.

În zona arhitecturii monumentale, Traianescu era un iubitor al stilului neoromânesc de influență bizantină, pe care l-a pus în valoare cu precădere la proiectarea bisericilor ortodoxe și la o serie de vile din întreaga țară. Sugestivă este intervenția sa asupra Mănăstirii Hurezi, pe care o readuce în registrul românesc și bizantin prin înlăturarea modificărilor clasiciste din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Viziunea lui este valorificată la o scară impresionantă prin construirea catedralei timișorene, o îmbinare între stilul neobizantin și cel al bisericilor medievale moldovenești. De asemenea, pot fi menționate elemente de secol XIV, întâlnite la mănăstirile muntenești (Cozia, Prislop): firidele de sub streșini, bolta înstelată din interior, discurile ceramice smălțuite. Era o noutate în peisajul arhitectonic bănățean, care abunda în construcții de inspirație occidentală, culminând cu stilul Secession, specific centrului Timișoarei. Alura zveltă de biserică moldovenească din epoca Mușatinilor a convins, aducând un nou element imaginii acestui oraș. 

 

Construcția până la război

Cea mai mare parte a procesului de construcție s-a derulat între anii 1936 și 1940, până la izbucnirea războiului. În urma unei licitații, a fost ales și constructorul: firma din București a renumitului inginer brașovean Tiberiu Eremia, un alt nume important al branșei, dar sub supravegherea unei comisii independente formate din alți 3 ingineri. Adept convins al utilizării betonului în construcții, Eremia făcea parte din elita constructorilor români, colaborând strâns cu alți ingineri de seamă ai momentului – Elie Radu (căruia i se subordonează în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice) sau Gogu Constantinescu. ”Portofoliul” lui antreprenorial și de lucrări inginerești este impresionant: Arcul de Triumf, Catedrala Încoronării din Alba Iulia, Palatul Cantacuzino, Facultatea de Drept din București, Catedrala Ortodoxă din Cluj.

O primă provocare a șantierului a fost chiar terenul de fundare. După cum se știe, Cetatea  Timișoarei a fost construită practic într-o mlaștină, iar dezvoltarea orașului nu a fost posibilă decât prin desecări succesive și lucrări de amenajare a râului Bega, care să elimine și focarele diferitelor epidemii. Șvabii bănățeni, colonizați începând cu prima parte a secolului XVIII, aveau o vorbă: ”Primilor moartea, următorilor sărăcia, ultimilor pâinea”, reflectând greutățile cu care au fost nevoiți să se confrunte pentru îmblânzirea naturii din aceste locuri. Cum viitoarea catedrală trebuia ridicată la nici 150 de metri de Bega, pe un teren neconsolidat vreodată (donat de primărie), Tiberiu Eremia a introdus în pământ nu mai puțin de 1.100 de piloni din beton armat, până la o adâncime de 20 de metri, pe care i-a unit în partea superioară cu o placă turnată din același material de 80 cm grosime. Abia apoi a început construcția propriu-zisă, care a ajuns la dimensiuni impresionante: 1.542 mp suprafață construită (din care aproape 1.100 pentru credincioși), un volum total de circa 50.000 mc, 90,5 m înălțime în cel mai înalt punct, cel al turlei principale, ceea ce o făcea cea mai înaltă clădire din România; chiar și azi, se află pe locul al optulea, după acest parametru.

Un moment critic a intervenit în timpul bombardamentului aviației germane din toamna anului 1944, când șase bombe au căzut pe catedrala aflată încă în șantier sau în apropiere. Faptul că nu a explodat decît una dintre ele, și aceea cu efecte limitate, a fost privit ca un miracol. După război, au putut fi reluate lucrările, cu reparațiile necesare și finisajele, astfel încât catedrala a putut fi târnosită în octombrie 1946, în prezența Regelui Mihai, ctitor el însuși, a Patriarhului Nicodim Munteanu și a prim-ministrului Petru Groza, în cadrul unei ceremonii memorabile ce tindea să se transforme într-o mișcare pro-monarhică.    

 

Ultima etapă - finisajele

Vom mai completa cu câteva detalii despre finisajele acestui monument de artă. La exterior, catedrala a fost placată cu cărămidă aparentă de culoare roşie și galben-portocalie, având la anumite cote discuri smălţuite şi firide pictate ca la bisericile moldoveneşti. Ca și țigla multicoloră ce acoperă cele 11 turnuri (se pot distinge culorile naționale), toată partea de ceramică smălțuită a fost realizată la fabrica din Jimbolia. Soclul, colonadele şi ramele exterioare ale ferestrelor sunt din piatră de Banpotoc; ca fapt divers, aceeași piatră poate fi găsită la Arcul de Triumf, dar și la Casa Scînteii, azi Casa Presei Libere. Crucile și mitrele din vârfurile turlelor, dintre care cea mai mare are înălţimea de 11 m, cu tot cu soclul de 4 m, au fost confecţionate de firma Iacob Schwab din Timişoara. Cele şapte clopote, în greutate totală de 8 tone, au fost fabricate de Antoniu Novotny din același oraș, la armonizarea lor aducându-și aportul compozitorul Sabin Drăgoi.

La interior, pilaștrii, coloanele, frizele, balustradele și celelalte elemente decorative au fost asigurate de firma Ioan Cristescu din București, iar lucrările de sculptură și aurire, executate în anii 1944 – 1946, au aparținut artistului plastic bănățean Ștefan Gajo, ajutat de doi membri ai familiei și trei tâmplari de elită. După cum mărturisea acesta la bătrânețe, cei peste patru ani de muncă nu au reprezentat o prea mare satisfacție materială, pentru că, deși plata a fost consistentă, a intervenit devalorizarea banilor...

Pictura exterioară și interioară, în frescă și tempera, aparținând bănățeanului de origine aromână Atanasie Demian, a fost finalizată abia în 1956. O restaurare a acestei picturi datează din anii 2003 – 2006.

Am ajuns, în sfârșit, la mozaicul pardoselii din interior. Arhitect la bază, Catul Bogdan 1897 – 1978) s-a orientat la un moment dat către pictură, urmând și studii în Franța în acest sens. Întors în România, a devenit profesor de arte frumoase la Cluj, Timișoara și, din 1951, la București. În acest timp, în afară de expoziții, a pictat biserici precum Catedrala Ortdoxă din Cluj-Napoca sau Biserica Ortodoxă din Iosefin – Timișoara. Din păcate, ignoranța a stat la baza unor renovări care nu au ținut cont de valoarea picturii, astfel încât puține fresce semnate de Catul Bogdan au rămas. Lui îi aparține și desenul mozaicului din catedrala timișoreană, conceput în culori care amintesc de pigmenții naturali din arta populară: alb, negru, gri, ocru, vișiniu, nu foarte diferiți de cromatica picturii interioare. De fapt, Catul Bogdan și Atanasie Demian au fost profesori colegi la Școala de Arte Frumoase din Cluj, colaborând și la alte lucrări de picturi murale, ceea ce verifică compatibilitatea dintre cei doi. Complicata artă bizantină, studiată îndelung de Demian în Franța sau Italia, și simplitatea de linii și culori, sintetizată de Bogdan din arta populară, coexistă perfect prin cromatica unitară, în atmosfera semiobscură din interiorul catedralei. Dar timpul nu iartă și mozaicul are pe alocuri crăpături, ciobituri, chiar plăci dispărute în întregime. Nu va mai dura mult și probabil se va pune problema recondiționării acestui paviment. Sperăm ca statutul de monument istoric să ajute în acest sens.

Sisteme profesionale pentru pardoseli