Pardoselile din National Gallery Londra

Pardoseli » Pardoseli istorice | 09 octombrie 2020

 

Pardoselile dintr-un spațiu muzeal, având în vedere traficul intens existent, trebuie să fie deopotrivă rezistente și estetice. Comorile de artă expuse în muzee nu pot fi alterate de o pardoseală ieftină, inestetică sau murdară, cu atât mai mult când vorbim despre un muzeu precum Național Gallery din Londra, unul dintre cele mai vizitate spații de acest gen din lume. Vizitatorul care trece pragul muzeului londonez se va bucura de un regal de pictură dar va admira fără îndoială și pardoselile cu totul speciale ale edificiului.



 

Prima imagine care îi întâmpină pe vizitatori apare... pe pardoseala de la intrare. Este vorba despre mozaicul „Trezirea muzelor”, aparținând artistului de origine rusă Boris Anrep (1885-1969), care a realizat această adevărată operă de artă în 1933. Și nu este singura. Între 1928 și 1952, artistul rus a mai montat aici alte trei mozaicuri, toate fiind din marmură și amplasate în zone cu maximă vizibilitate: „Strădaniile vieții” (1928), „Plăcerile vieții” (1929) și „Virtuțile moderne” (1952). Anrep a fost un asociat al grupului de artiști și scriitori Bloomsbury, care erau niște susținători ai artei moderne și ai unei atitudini progresiste, majoritatea fiind formați în atmosfera universitară de la Cambridge.



 

National Gallery este unul dintre cele mai mari muzee la nivel mondial și are câteva particularități interesante. Întâi, este un muzeu tânăr, fiind fondat în 1824 și în al doilea rând nu a fost dotat prin donații regale sau din partea familiilor nobiliare ci a fost instituit cât se poate de democratic, printr-o lege emisă de Parlamentul Britanic.  

Ideea unei colecții naționale fusese înain­tată pentru prima oară în 1777, dar pro­­­­punerea n-a avut niciun succes pană în 1823, odată cu moartea lui John Julius Angerstein (om de afacere de origine rusă), când a apărut teama că impresionanta co­lecție a acestuia ar putea intră pe mâna colecționarilor străini. Și, ca o fericită coin­cidență, Austria tocmai achitase o sumă importantă de bani Angliei ca despăgubire de război și astfel, guvernul britanic care se lamenta neîncetat de lipsa fondurilor a fost în măsură să achiziționeze – în numele întregii națiuni – 38 de tablouri din colecția lui Agerstein. Așa a început totul.

Nu numai colecțiile de artă au fost achi­ziționate de statul britanic pas cu pas, ci și clădirea ce avea să le adăpostească a fost realizată de la zero. Proiectul noii clădiri a fost încredințat arhitectului William Wilkins, care a preferat solemnitatea stilului clasic. Noul sediu a fost inaugurat în 1838. Clădirea este compusă dintr-un corp central în fața căruia tronează o minunată linie de coloane sur­montate de un timpan triunghiular, în cel mai pur stil neoclasic, inspirat din templele antice. Este un stil care a prins foarte mult în arhi­tectura Imperiului Britanic, multe edificii lon­doneze și nu numai fiind durate în p­e­rioa­da victoriană în acest stil clasic.




 Coloanele amintite au și ele o istorie interesantă, ce merită a fi relatată. Ele sunt mai vechi decât muzeul și provin de la o construcție alăturată demolată între timp.

Astfel, în 1826, palatul Carlton House, fosta reședința oficială a Prințului Regent, a fost demolată, dar coloanele impresionante care o îmbogățeau au fost salvate. Ulterior, arhitectul muzeului, Wilkins a ales 8 dintre acestea intenționând să le amplaseze la intrarea principală. Deși în cele din urmă s-au dovedit a fi prea mici pentru această intrare masivă, ele se pot vedea și azi împodobind porticurile laterale ale galeriei. 

 Amplasarea muzeului în Trafalgar Square, poate cea mai cunoscută piață lon­doneză, având în mijloc coloana lui Nelson și leii imperiali, a fost în sine subiectul unor dezabateri aprinse. În final s-a optat pentru locația actuală pe baza unor considerații de accesibilitate și s-a conchis că fiind vorba de o galerie națională, ea trebuie să fie accesibilă tuturor, deopotrivă săracilor din estul Londrei dar și claselor avute din vest. Poziția ultracentrală, s-a considerat pe bună dreptate, permitea atât accesul caleștilor pe bulevardele ample dinspre cartierele posh din vest, cât și accesul pe jos, relativ facil din estul pauper.




 Pe aceleași considerente s-a stabilit că accesul va fi în principal gratuit, dar și că muzeul va fi deschis și mai târziu seara pentru a permite vizitarea de către lu­cră­torii care ieșeau de la program mai târziu. Principiul a vizat că operele de artă expuse se adre­sează tuturor claselor sociale și nu re­prezintă numai un privilegiu exclusiv aristocraților.

E și acesta un modus ope­randi al impe­riului britanic victorian în maximă ascensiune, când s-a dorit și în mare parte s-a reușit să se creeze un acces al maselor la valorile culturale. Mai mult, dincolo de accesul gratuit, elevii și studenții englezi au avut mereu po­si­bili­tatea să studieze amă­nunțit colecțiile, chiar să facă reproduceri ale picturilor.

Și astăzi este exact la fel, accesul este liber-ca în ma­joritatea mu­zeelor londoneze, inclusiv pentru turiști, iar sălile pline cu opere de artă sînt înțesate de tineri studenți la arte care realizează repro­duceri, schițe, ba chiar la vizita noastră acolo se găsea o grupă întreagă de studenți cu profesorul lor care țineau un seminar.

Inițial, clădirea a adăpostit două galerii de artă, dar în 1869 Academia Regală s-a mutat în propria clădire din Piccadilly, mărind astfel spațiul disponibil pentru Galeriile Naționale.

 În ciuda entuziasmului de început, au existat numeroase critici la adresa clădirii așa încât în 1869 arhitectul E.M. Barry a fost solicitat să prezinte un proiect pentru reconstruirea completă. După numeroase discuții s-a decis însă că locația existentă poate rămâne, fiind adăugată doar o nouă aripă în 1876, ceea ce a adus încă 7 spații de expoziție în partea de est și desigur domul impresionant care domină edificiul și astăzi. În mare parte clădirea arată la fel și azi, cu mențiunea că pe locul rămas viran în proximitate după bombardamentele din al Doilea Război Mondial s-a edificat noua aripă Sainsbury, unde se regăsește azi întreaga colecție renascentistă, numită în onoarea finanțatorilor ei Lord Sainsbury of Preston Candover și frații acestuia Simon Sainsbury respectiv Timothy Sainsbury.

Astfel, galeriile ocupă azi un spațiu de 46.396 metri, echivalent a 6 terenuri de fotbal, reunind în principal câteva colecții im­portante, și anume: colecția de artă italiană, franceză, spaniolă, flamandă, olandeză, ger­mană, engleză și americană.




Fiind vorba de un spațiu muzeal de prim rang, amplasat în cea mai aglomerată piață din Londra, pardoselile se impune a fi în primul rând rezistente și ușor de curățat. Piatra și ceramica se califică în mod natural, scările de acces și holurile finnd aco­perite cu acest tip de material. Desigur, având în vedere prestigiul clădirii, au fost amenajate o serie de mozaicuri de mari dimensiuni înfă­ți­șând virtuțile și păcatele mitologice. Acestea se remarcă prin culori naturale și o execuție deosebită, mulți turiști ad­mi­rându-le ca pe niște adevărate opere de artă. Scările de acces sunt tot din piatră și ceramică, lucru util când vine vorba de curățarea și întreținerea lor, care se rea­lizează de mai multe ori pe zi. Un aspect ce trebuie avut în vedere de asemenea la par­doselile unui spațiu extrem de traficat de toate cate­go­riile de oameni, deci inclusiv copii și bătrâni sau persoane cu dizabilități constă în caracterul anti­derapant. Niciun muzeu sau edificiu public nu își poate permite să pună în pericol siguranța vizi­tatorilor săi.

 Tot caracterul special al unui edificiu muzeal impune existența unui sistem pro­fesional de ventilație, care să asigure o umi­ditate optimă a aerului în așa fel încât tablourile inestimabile să nu fie afectate. Am remarcat astfel gurile de ventilație amplasate în pardoseală, de mari di­men­siuni, perfect sigure la pășire și cu un aspect foarte reușit, adaptat specificului locației în care sunt montate. Holul principal al expoziției este par­dosit cu marmură în două tonuri cu un model deosebit. Cât privește propriu zis spațiile de expunere, acestea au parchet masiv din stejar, opțiune aleasă în vir­tutea căldurii emanate de acest material care întregește sen­timentul de inti­mi­tate al iu­bi­torilor de artă în proximitatea obiec­tului admirației lor.

Sisteme profesionale pentru pardoseli