Vechi pardoseli din case interbelice

Pardoseli » Pardoseli istorice | 07 septembrie 2019

 

Zilnic auzim - și simțim după propriile nevoi, când căutăm pe cineva priceput - că meșterii noștri sunt în Italia, Spania, Marea Britanie etc., pe unde i-a dus mirajul Vestului și senzația apăsătoare că provin dintr-o țară și o economie care nu le oferă prea multe șanse... E un fapt pe care nu-l combatem, sperăm doar să punem umărul la creșterea unor tineri talentați, serioși și dedicați meseriei lor. Problema devine mai acută când vedem cartierele noi, care ni se par cumva cam înghesuite, parcă prea tipizate și prea ”la normă”; citim pe rețelele de socializare istorii despre inevitabilii Dorei, despre perspectiva zilei când beneficiarii își vor achita creditul și despre cum se închipuie îmbătrânind acolo. Vedem aceleași pardoseli ieftine, la fel de normate, pe care beneficiarii se gândesc să le schimbe la prima renovare; nu degeaba sunetul dălții de bormașină a devenit atât de comun în blocurile marilor orașe, subiect de bancuri sau de povești de groază. Și totuși, parcă lucrurile n-ar trebui să fie așa... trecem uneori pe lângă case vechi și ne dăm seama că, deși construite acum o sută de ani, acestea sunt încă (sau mai) frumoase, atât de diferite de ceea ce vedem că se construiește azi. Și chiar așa, ce știau meșterii de atunci și nu mai avem noi timp să învățăm azi? Multe, și destule despre pardoseli.

 

 

Pentru că am amintit despre hemoragia forței de muncă spre Occident, nu ar fi rău să menționăm că în perioada interbelică România era un adevărat rai al constructorilor, sensul migrației fiind invers. Pe șantierele de aici munceau zeci de mii de expați din toată Europa, de toate națiile. O poveste absolut interesantă este cea a italienilor: în perioada interbelică, în țara noastră comunitatea acestora ajunsese la peste 60.000 de persoane, majoritatea lucrători în construcții, cu diverse calificări și niveluri de profesionalism. Se ajunsese la această cifră în doar câteva decenii de prosperitate și dezvoltare a domeniului construcțiilor, italienii venind aici cu priceperea și rafinamentul exersat în arhitectura cu totul specială din peninsula lor. Se poate spune că minunatele construcții eclectice și neoromânești din perioada monarhiei, în București și în marile orașe din Vechiul Regat, au ca pietre de temelie rigoarea germană, creativitatea franțuzească și priceperea meșterilor italieni, deopotrivă cu apariția unei clase de constructori autohtoni care începea să se formeze la marile școli europene și să devină la rândul ei creatoare de stil.

După 1900, utilizarea pe scară tot mai largă a betonului, mai mult sau mai puțin armat, a influențat domeniul pardoselilor în mod radical. Constructorii beneficiau de un strat suport mai solid, rigid, care putea suporta încărcări mari fără probleme. Acest fapt a catalizat arhitectura autohtonă, designul interior, dar și creșterea gradului de confort al caselor.    

 

Ce însemna o pardoseală

Cine a avut ocazia și interesul să urmărească o renovare simplă la o casă interbelica constată câteva adevăruri evidente  – pereții sunt drepți, pardoseala perfect plană, finisajele stau încă pe pereți după atâta vreme, parchetul are nevoie uneori de o simpla rașchetare pentru a-și redobândi splendoarea, potențată chiar de patina timpului. Cuvintele cheie sunt ”frumusețe” și ”confort”. Mai mult parcă decât ceea ce considerăm noi azi, când vedem în pardoseală un simplu finisaj. La casele vechi putem avea surprize majore, care confirmă preocuparea predecesorilor noștri pentru confort. Peste planșeul din beton armat, sprijinit pe ziduri groase de cărămidă, putem vedea o succesiune de straturi de genul următor: zgură sau alt material de umplutură, ușor compactat (15 – 20 cm), un strat de șapă dură (5 cm), dușumea oarbă și parchet (la camere) sau mozaic tip terazzo (turnat și finisat, în spațiile umede și pe căile de acces). În total, grosimea planșeului poate depăși 35 - 40 cm. Se poate considera că pardoseala tradițională era dușumeaua, parchetul fiind un import de secol XIX, din epoca industrială. Totuși, acest tip de pardoseală a fost rapid integrat în arhitectura autohtonă. Interesant este însă acel strat de zgură sau alt material poros, așezat deasupra planșeului de beton, cu rolul de a constitui o izolare fonică și termică. Este cunoscut faptul că materialele poroase absorb zgomotele structurale, ceea ce făcea ca sunetele nedorite să nu ajungă de la un etaj la altul. Această practică nu s-a oprit atunci; și la blocurile din epoca comunistă pot fi întâlnite pardoseli sub care constructorii amplasaseră un strat de umplutură, cu același rol, dar și ca strat de egalizare pentru șapa sau mozaicul care era turnat deasupra. Din lipsă de resurse, acel strat era de regulă moloz strâns de pe șantier, care nu avea aceleași proprietăți, ba chiar putem spune că încărca structura blocului în mod oarecum inutil; din fericire, acest strat nu depășea 10 cm. Uneori, aici mai erau înglobate instalațiile sanitare și electrice, protejate (sau nu) de tuburi din plastic. De fapt, aceste stratificări pot fi văzute încă la blocurile construite după anii 1950, atunci când se schimbă vechea pardoseală, dacă cineva are curiozitatea să străpungă șapa veche.

 

Echilibrul umidității

Acest strat de egalizare mai avea un rol, pe care îl apreciem și azi, când avem surpriza neplăcută ca stratul final de pardoseală să se umfle - este vorba nu doar de parchet, sau laminat, ci și de gresie sau piatră. Din cauza umidității remanente în șapa de bază sau în structură (la clăririle noi), se poate întâmpla ca stratul final să fie împins în exterior, umiditatea sub formă de vapori neavând unde să se ducă. Vechiul strat de material poros de la casele veci permitea ca pardoseala să ”respire”, să existe un echilibru între structura casei și exterior din perspectiva umidității. Iată de ce nici parchetul nu se umfla, chiar atunci când accidental se vărsa apă pe el, pentru că lichidul era absorbit de substrat. Iar mozaicul, un material impermeabil, nu crăpa, deoarece avea dedesubt un absorbant care să preia surplusul de umezeală pe care să îl elibereze încet ulterior. Deseori găsim aceste ingenioase sisteme de pardoseală sub straturi recente de laminat sau gresie, acoperite fără a li se recunoaște valoarea intrinsecă. Le descoperim uimiți, uneori având șansa de a le salva, cu ceva mai multă muncă, e adevărat, dar cu satisfacția că am realizat un act de restaurare autentic.

Este greu de crezut pentru noi că la acel moment, când se construia mai mult pe baze empirice, aceste detalii erau cunoscute, detalii ale unor lucrări complexe pe care mulți meseriași din zilele noastre nu le iau în calcul pentru că, în primul rând, nu le cunosc. Și totuși, avem multe de învățat, inclusiv (sau mai ales) din felul în care erau construite vechile case, care ne uimesc și azi cum de mai stau în picioare și continuă să ne încânte cu ambianța lor firească, natural
Sisteme profesionale pentru pardoseli