În ediția trecută am vorbit despre începuturile acestui material natural și cu potențial estetic deosebit, de la pictura pe pardoseală la mușama, Kamptulican și primele succese ale lui Frederick Walton în perfecționarea rețetei pe bază de ulei de in. Continuăm cu perioada consacrării linoleumului pe piața materialelor pentru pardoseală, dar și cu repere de design, respectiv cu creații ale unor mari artiști.
Cum a devenit faimos linoleumul
Cea mai semnificativă schimbare pe care Frederick Walton a făcut-o în fabricarea linoleumului a venit în 1890, când a introdus un nou proces pentru oxidarea uleiului, numit „showerbath and smacker”. În acest proces, uleiul de in era pulverizat pe țesătură, în loc să fie turnat, ceea ce accelera cu mult oxidarea acestuia, reducând timpul necesar de la câteva săptămâni la câteva zile.
În 1880, înlocuirea cilindrelor existente de 1,8 metri cu cele de 3,6 metri, precum și schimbarea mașinilor de mixare a prafului de plută măcinată adusese o reducere semnificativă a timpului de producție.
Linoleumul devenise atât de popular că, odată ce brevetele lui Walton au expirat în 1877, firme mai vechi de mușama au început să-l imite. Atunci inventatorul a dat în judecată firma Michael Narin and Company, care începuse să producă și să vândă propriul lor brand de linoleum, pentru violarea mărcii deținute. Dar în 1878, curtea britanică s-a pronunțat împotriva lui Walton, în principal fiindcă acesta nu reușise să-și înregistreze marca „linoleum” ca fiind a sa. Curtea a declarat că linoleumul era acum proprietate publică deoarece era utilizat pe scară largă. Walton a afirmat că era atât de folosit deoarece a cheltuit zece mii de pounds făcându-i publicitate prin compania W. H. Smith, pe afișe amplasate în toate stațiile de tramvai din Londra.
În final, după expirarea brevetului și dată fiind utilizarea frecventă, acest produs de folosință comună și-a păstrat numele dat de Frederick Walton – linoleum. Linoleumul a ajuns să înlocuiască mușamaua, devenind cel mai folosit material de acoperire a podelelor de lemn, dar și pe alte tipuri de strat suport.
Compania lui Narin a fost doar prima care a intrat în competiție cu cea a lui Walton, numărul producătorilor de linoleum crescând vertiginos la începutul secolului al XX-lea. Astfel, Marea Britanie a devenit cel mai mare exportator, urmată de Germania, unde existau de asemenea mai mulți producători, cel important fiind Deutsche Linoleum Werke Hansa din Delmenhorst, care deținea brevetele originale ale lui Walton.
În Canada, exista Dominion Company, iar alte fabrici mai existau în Australia, Franța, Belgia, Austria, Italia, Suedia și Rusia.
Uleiul de in folosit în producție provenea din America de Sud, Statele Unite și Ucraina, iar pluta provenea din Portugalia și Spania. Pânza de iută provenea din India și Pakistan, fiind procesată în pânză groasă de sac în Scoția. Primul Război Mondial a afectat serios această rețea de furnizori, mai ales când pânza groasă a devenit esențială pentru sacii de nisip folosiți în tranșee. Dar comerțul s-a restabilit rapid în perioada de după război, această acoperire pentru pardoseală devenind tot mai populară datorită prețului scăzut și versatilității, posibilității de integrare în amenajările interioare create de arhitecți și designeri. Astfel, invenția brevetată de Frederick Walton, care inițial a purtat numele Kampticon, s-a consacrat sub numele de linoleum. Etimologia cuvântului este din latină: ”linum”(planta de in) și ”oleum” (ulei).
În arhitectură și design
Stilurile în arhitectură și design au influențat în bună măsură evoluția linoleumului.Toate stilurile reprezentative ale designului interior apărute ulterior producerii linoleumului și-au pus amprenta din perspectiva modelelor și cromaticii. Art Nouveau a excelat în decorarea interioarelor, pentru realizarea stilisticii acestuia arhitecții și designerii recurgând la folosirea linoleumului ca finisaj de pardoseală. Cele mai multe creaţii ale diferitelor şcoli de design erau unicate, artizanale și foarte costisitoare.
Exponent al şcolii de arte decorative din Nancy, Emile Gallé refuză imitarea stilurilor anterioare în desenul linoleumului şi decorează suprafața acestuia cu modele inspirate din natură, simplificate şi stilizate.
El dorea în același timp să găsească soluții pentru a crea o operă de artă realizată în cantitate mare şi la un preţ scăzut.
Preocupându-se mai ales spre latura decorativă, este mai puţin atent cu echilibrul formelor. Specifice Şcolii de la Nancy sunt formele decorative suple şi prelungi, cu ondulări de liane sau de plante acvatice.
Ulterior, efectele economice ale războiului sunt direct resimţite, nevoia de produse este mare, dar capacitatea de plată este scăzută. Curentul dominant al acestei perioade este constructivismul. Locuinţa modernă este construită pe principiul degajării spaţiului care să permită libertatea de exercitare a funcţiunilor ei într-o ambianţă plăcută. Spaţiul de locuit tinde să devină un volum mare divizat în compartimente, iar în locul pereţilor şi uşilor se propun panouri culisante. Piesele de mobilier au rol de separare vizuală a încăperilor, creând o mai largă comunicare cu mediul exterior. Forma suprafețelor de pardoseală este exprimată prin accentuarea calităţii structurale sau plastice, oscilând între o expresie geometrică și una organică. După Primul Război Mondial, designul evoluează spre forme şi decoruri mai sobre, fiind preferată rigoarea liniilor simple şi ornamentaţia cu motive de factură geometrică stilizată. La Paris, arhitectul Francis Jourdain creează elemente de serie în care încearcă să echilibreze decoraţiunile cu rigoarea geometrică. Expoziţia de arte decorative din 1925 de la Paris exprimă tendinţa de simplitate a formelor, dar fără a soluţiona problema producţiei de serie. Şcoala de la Glasgow, având ca principal reprezentant pe Charles R. Mackintosh, impune stilul anilor 1920-1930 ca fiind unul geometric, cu forme echilibrate şi aerate. Interioarele promovate de acest stil prezintă mari panouri de stuc colorat, încrustat în sidef, smalţ şi sticlă colorată. Mobilierul are o linie dreaptă, culori luminoase şi incrustaţii discrete decorative realizate în special cu sticlă. Pardoselile sunt în principal din linoleum decorat în stilul firmei producătoare Armstrong Linoleum. O ornamentație de succes a perioadei a fost “Jaspe”, într-o varietate de culori. Revista ”Good Furniture Magazine” ne prezintă în numărul din mai 1918 o amenajare interioară realizată cu acest model în alb și negru. Tot în această perioadă se distinge personalitatea lui Henry van Velde. Scopul acestuia este de “a purifica decorul vieţii cotidiene creând forme raţionale şi simple prin eliminarea oricărei suprafeţe ornamentale”. În acest spirit, van Velde şi-a conceput propria casă, la fel ca şi Victor Horta. În aceste tendinţe noi de simplitate funcţională se încadrează şi Şcoala din München, ale cărei creaţii se înscriu în curentul Jugendstil. În amenajările interioare îi sunt specifice liniile simple, iar linoleumul este într-o singură culoare, fără decorațiuni.
Linogravurile marilor artiști
Linoleumul a devenit un material cu diferite întrebuințări, pornind ca strat de finsaj de protecție impermeabil, cu un cost scăzut, și ajungând să fie folosit în interioare create de designeri și arhitecți reprezentativi. Acesta a fost folosit ca strat de uzură și finisaj al pardoselilor vagoanelor de tren, avioanelor de pasageri și utilitare, precum și aplicat pe puntea vapoarelor. În lucrările de artă, linoleumul a fost folosit de marii artiști pentru crearea de opere reprezentative prin folosirea tehnicii de linogravură. Tehnica de gravare în linoleum nu se diferențiază foarte mult de gravarea în lemn, iar rezultatul obținut este diferit datorită efectelor artistice mult mai ușor de obținut folosind dalta pe un material cu o duritate mult mai scăzută decât a lemnului.
Printre primii artiști din România care au practicat linogravura amintim pe Aurel Marculescu – acesta a reprezentat în lucrările sale viața românească mărginașă a orașului: ”Văduva”, ”Cartier muncitoresc”, ”Sacagiu într-un cartier mărginaș”. Menționăm, de asemenea, pe Jules Perahim și Vasile Dobrian. Imprimarea pe linoleum a permis tipărirea imaginilor în tiraje mari, fâșia de linoleum gravat rezistând la obținerea a până la 25.000 de copii și chiar mai mult. Linoleumul a dat posibilitatea de a se introduce în poligrafie procedeul de tipărire cu culori de apă (acuatipia), procedeu inventat de I.N. Pavlov. Acest material redă foarte bine culorile pe hârtie, dacă după fiecare o mie de exemplare linoleumul se spală cu benzină, devenind mai solid și putând să imprime până la un tiraj de 80.000 de exemplare. Placa de linoleum, gravată cu dăltița, se poate păstra timp de mai mulți ani, iar liniile gravate pot rivaliza cu lemnul în privința fineții.
Marii artiști au folosit linoleumul în exprimarea creației lor. În 1943, Henri Matisse a lucrat timp de aproximativ 10 luni, aproape fără pauză, la crearea unei serii de linogravuri inspirate de legenda ¨Pasiphae și Minos¨¨. Aceste lucrări sunt considerate pe scară largă printre cele mai mari capodopere ale artei linocutului din secolul al XX-lea. Publicarea a fost făcută în anul 1944 sub forma unui album cu 18 compoziții realizate prin tehnica linogravurii. Începând cu anii 1950, Pablo Picasso s-a preocupat intens de linogravură, creând o adevărată lume cu imagini mitologice și portrete abstracte (150 de opere de artă prin această tehnică tradițională, neglijată în anii aceia). Acesta a combinat eficient talentul său de desenator cu utilizarea expresivă a culorii. Ca și în tablourile sale, în linogravura lui Picasso se întrevede atât tonul matur, cât și atitudinea aproape tinerească a unui artist trecut de șaptezeci de ani, care a devenit încă o dată un ucenic nerăbdător. Totuși, Picasso a găsit procesul prea complicat, motiv pentru care a căutat și a găsit tehnici noi de lucru. Respectivul experiment artistic a fost captivant pentru artist, iar rezultatul a fost capodopera sa din această perioadă, ”Buste de Femme aux Chapeau”, una dintre cele mai luminoase și vesele imagini din întreaga operă. Prin contribuția sa, Picasso a ajutat la consacrarea linogravurii în lumea artei moderne, ca tehnică de imprimare profesională.
Info
Luiza Varga
Tel.: (+40) 726000400;
E-mail: office@luizdesign.ro
www.luizdesign.ro