Suprafețele de pardoseală de trafic intens, și nu numai, au reprezentat o preocupare atât din partea producătorilor de materiale inovatoare, cât și a artiștilor decoratori. Unul dintre materialele des întâlnite, cu specificații ce îl încadrează ca un produs ecologic, non-inflamabil și cu utilizare generală, este ¨linoleumul¨, un produs inventat întâmplător de către englezul Frederick Walton. Procedeul de obținere a fost îmbunătățit de către inventator, iar prin brevetul publicat în 20 august 1895, oxidarea și uscarea au fost făcute printr-un procedeu mult mai rapid, realizându-se în câteva ore și, astfel, procesul de producție fiind mult îmbunătățit. Inițial, procedura de uscare brevetată de Walton dura o săptămână, rezultând un produs casant, fără mare rentabilitate economică la acel moment. Lucrurile s-au schimbat între timp. Covoarele de linoleum se produc acum dintr-un amestec de făină de plută, coloranți, materiale de umplutură și linoxină (produs de oxidare a uleiului sicativ), susținut pe un suport de țesătură de iută sau in. Cele mai uzuale grosimi sunt cele de 3,5 mm. Produsul astfel obținut este non-alergenic și biodegradabil în totalitate, iar în anul 1980 acesta a obținut denumirea de „green product”. Dar să vedem cum a evoluat acest material de-a lungul istoriei sale.
De la podeaua de lemn pictată la mușama
Unul dintre predecesorii linoleumului a fost podeaua de lemn pictată. Apariția acesteia datează din secolul al XVI-lea, când se executa prin pictări succesive cu vopsea, adăugând modele decorative cu ajutorul șabloanelor sau prin pictură liberă. Imaginile imitau deseori marmura, cărămida arsă sau desenul covoarelor.
Suprafața pardoselii nu era ușor de întreținut și nici foarte rezistentă în timp. Necesitatea de a acoperi și proteja podeaua cu un material ușor de întreținut și cu proprietăți mult mai bune decât ale podelei pictate a dus la apariția materialului impermeabil numit ”mușama¨, caracteristicile acesteia fiind asemănătoare cu cele ale linoleumului. Nimeni nu poate indica cu precizie originile exacte ale acestui material rezistent la apă, cu calități decorative, folosit la acoperirea podelelor. Există referințe ce datează din secolele XVI-XVII, dar dovezi clare ale folosirii sale pentru acoperirea podelelor apar abia de la începutul secolului al XVIII-lea. În inventarul de bunuri al statului Massachusetts din 1728, Guvernatorul William Burnet a inclus „două bucăți cadrilate de mușama”, fapt ce sugerează folosirea ei înainte de anul inventarului. În anul 1738, „Enciclopedia of Architecture” transmite un avertisment împotriva practicii de a folosi acest material ca acoperământ impermeabil pentru holuri, deoarece umezeala rămâne sub aceasta, putând duce la putrezirea pardoselii din dușumea de lemn. Așadar mușamaua trebuie să fi fost răspândită în utilizare pentru destul timp, astfel încât cineva să sesizeze această problemă. În anul 1750, Samuel Johonson, cunoscut critic și eseist al vremii, și-a notat părerea față de acest material. El a scris că gazda lui „i-a ordonat servitorului să ridice un colț pentru ca eu să pot admira luminozitatea culorilor și eleganța texturii, întrebându-mă dacă am mai văzut ceva la fel de frumos; nu i-am satisfăcut nebunia și i-am poruncit rece valetului să lase jos materialul”.
Succesul produsului a fost asigurat de prețul mic, dar și prin faptul că mușamaua reprezenta o inovație pentru acea vreme în acoperirea, protejarea și întreținerea pardoselilor din lemn, respectiv pentru a proteja covoarele scumpe.
În anul 1760, John Winters a publicat un anunț în ziarul „Maryland Gazette” în care transmitea că poate picta mușamale la fel de frumos ca oricare alta importată din Marea Britanie, sugerând astfel că existau schimburi ale acestui produs între America și Marea Britanie.
Cum se obținea mușamaua
Metoda de fabricație destul de rudimentară includea folosirea a doi sau cinci metri pătrați de pânză de cânepă sau bumbac cusute la un loc în secțiuni mai mari. Meșterii aranjau și impregnau manual mușamaua cu straturi succesive de vopsea, adăugând cu șabloane modele decorative sau pictând manual. Nathan Smith a înființat prima fabrică de mușama purtând numele „Smith and Baber”, localizată în Knightsbridge, Londra, în anul 1763, acesta făcând primul bloc de imprimare pentru aplicarea modelelor pe mușamale. Până la finalul primului deceniu al secolului al XIX-lea, existau mai multe astfel de fabrici atât în Europa, cât și în America. Revoluția industrială a avut un impact major asupra acestui material. Centrele de producție de pânză necesare fabricării mușamalei se aflau cu precădere în Scoția. Fabricile de țesut au început să producă pânză grea, cu lungimi de 5 – 7 metri, special concepute pentru mușamale, care puteau fi aplicate din perete în perete, fără îmbinare. Fabrica scoțianului Michael Nairn, înființată în 1828, aproviziona cu pânză suport pentru mușama două treimi din fabricile producătoare. În 1848, el a înființat prima fabrică de mușamale din Scoția, iar în anul 1850 și-a dezvoltat propria metodă de imprimare pe aceste învelitori de pardoseală.
În cadrul procesului de fabricare, o pânză de 3 sau 7 metri lățime și lungimea între 8 și 22 de metri era întinsă și bătută în cuie pe cadre mari verticale; ambele fețe ale pânzei erau apoi impregnate cu vopsea, periate și netezite succesiv folosind mistria. Firele rămase libere erau tăiate, apoi se adăuga un nou strat de vopsea care era lăsat la uscat, după care se finisa cu piatră ponce. Ulterior, se adăuga un nou strat de vopsea, care era întinsă cu mistria în straturi, așteptând ca fiecare strat să se usuce, pentru a fi șlefuit din nou cu piatră ponce. Numărul de straturi de vopsea adăugate determina grosimea și calitatea mușamalei. Aceasta era apoi întinsă pe mese lungi de printare. Într-o manieră asemănătoare cu fabricarea tapetului, muncitorii utilizau blocuri de lemn pentru imprimare, de obicei cu mărimea de 45 de cm, pentru a aplica modelele. Fiecare culoare necesita un alt bloc, astfel că, în design-uri mai complicate, erau necesare 12 blocuri pentru realizarea unui model. Doi oameni pe fiecare parte a mesei erau ajutați de băieți care puneau vopseaua pe padurile de imprimare. Imprimatorul presa blocul de lemn pe pad, pentru ca acesta să ia vopsea, apoi îl așeza cu grijă pe material, unde îl lovea cu un ciocan de lemn pentru a imprima culoarea pe material. În final, utilizau un bloc de lemn cu benzi metalice pentru a contura secțiunile de culori diferite și pentru a le defini.
În ultima etapă, mușamaua era agățată de grinzi mari încrucișate în camera de uscare. La capacitate maximă, în cameră puteau intra o sută de tone de mușama într-o varietate de modele colorate. Un vizitator uimit a descris această imagine ca fiind o imagine rară și splendidă. Întregul proces, de la războiul de țesut până la expediere, dura aproape zece luni.
Manufacturierii au făcut progrese semificative la acest proces meticulos în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Michael Nairn era responsabil pentru mai multe dintre ele. Dacă până atunci mușamaua era făcută în mare parte de mână și era destinată claselor sociale bogate, industrializarea a făcut ca acest material să devină accesibil și clasei mijlocii. Până în finalul secolului, era comună chiar și în casele muncitorilor, ca acoperămant de podea. Dar mușamaua nu era produsă doar pentru acoperirea podelei. În anul 1840, în Lancaster (Marea Britanie), firma James Williamson și Fiul a început să facă și mușama destinată acoperirii mesei, produs asemănător care avea un strat suport din țesătură de bumbac, pentru a preveni ruperea; uneori, era folosită și ca perdea sau acoperământ pentru mobilă. Mușamaua produsă în America imita desenul împletiturii din fir de lână, fiind folosită și ca tapițerie ieftină pentru bagaje.
Diversitatea folosirii produsului a caracterizat industria din acest domeniu de-a lungul istoriei. Mușamaua era apreciată pentru prețul redus, ca urmare a producției de masă, dar prezenta și inconveniente. Nu arăta foarte bine, nu asigura un confort termic picioarelor și avea un miros neplăcut când era nouă.
Kamptulican, deci linoleum
Mai multe experimente de la mijlocul secolului al XIX-lea aveau ca scop găsitea unor variante mai practice. În 1844, Englezul Elijah Galloway a patentat acoperirea de pardoseală numită ”Kamptulican” (precursoarea linoleumului), un nume care a prins. De fapt, în documentațiile vechi, aceasta mai era cunoscută și cu denumirea de „linoleum”. Amestecarea cimentului, prafului de plută și a pigmenților avea ca rezultat un material asemănătoar cu un rumeguș gros și uleios. Mixtura granulată era presată în calandre încălzite pe o pânză (eventual o pânză de sac), distanța dinte role determinând grosimea materialului. În stadiul final, muncitorii întindeau linoleumul într-o cameră mare, încăzită, numită „cuptor”. Fâșiile de linoleum, lungi de 30 de metri, se încălzeau în cuptor între două și opt săptămâni, uscarea acestora depinzând de grosimea materialului. Încălzirea oxida și întărea materialul. Aceasta era metoda de a produce linoleum monocrom, care dura două – trei luni. În ziarul The Wales Cronicle din Liverpool, apărut în data de 19 martie 1858, societatea R. Anderson and Sons își descriu activitatea ca montatori de pardoseală brevetată din plută numită Kamptulican, ideală pentru spații de birouri și săli de biliard. A urmat perioada în care Frederick Walton și-a dezvoltat propriul produs brevetat. Linoleumul (noua rețetă de Kamptulican) printat era creat printr-un proces asemănător cu cel de manufacturare a mușamalei. După procedeul imprimării, era pus înapoi în cuptoarele de uscare, pentru încă șase sau șapte zile, pentru a se întări vopseaua. Ultimul pas era ornamentarea marginilor acestuia și inspectarea suprafeței. Dacă era satisfăcător, era tăiat în secțiuni de 50 mp, rulat și pregătit pentru expediere. Linoleumul mai gros, mai rezistent la apă și mai elastic era superior mușamalei, dovedindu-se călduros, moale și durabil. Chiar dacă modelele imprimate se puteau șterge cu timpul, materialul își etala culoarea neagră, în locul albului mușamalei. Linoleumurile monocrome, colorate în masă, nu își schimbau radical aspectul în timp. Astfel, toate companiile de linoleum au preluat procedeul de fabricație a lui Frederick Walton. Noii producători și-au creat propriile rețete și modele, pe care le păzeau ca secrete de schimb; acestea erau însă doar modificări minore, procesul de bază fiind așa cum l-a creat Walton. (Va urma)
Info
Luiza Varga
Tel.: (+40) 726000400;
E-mail: office@luizdesign.ro