Palatul Christiansborg din Copenhaga

Palatul Christiansborg din Copenhaga este singura clădire administrativă din lume care găzduiește toate cele trei puteri ale unui stat: puterea legislativă (Parlamentul Danemarcei), cea executivă (sediul prim-ministrului) și puterea judecătorească (Curtea Supremă de Justiție). De asemenea, câteva zone ale clădirii sunt folosite de monarhia autohtonă – este vorba, în principal, de sălile de recepție, capela palatului și, nu în ultimul rând, grajdurile regale, care se află pe amplasamentul respectiv din secolul al XVI-lea. Zona destinată mo­nar­hiei, utilizată în momente speciale, audiențe sau la evenimente oficiale, poate fi vizitată de publicul larg în anumite intervale de timp, ca și bucătăria regală, Sala Tapiseriilor și ruinele de sub palat. Ruinele, unele de la 1167, au fost descoperite la începutul secolului trecut, chiar când se săpa pentru construirea palatului exis­tent, și sunt deschise publicului din perioada interbelică. Clădirea, așa cum o vedem azi, datează din 1928 și are pardoselile originale, ceea ce este de un real interes pen­tru do­meniul nostru. De o frumusețe și un rafi­nament deosebite, pardoselile sunt pe cât posibil pro­tejate de inevitabila uzură, astfel că vizitatorii sunt datori să poarte papuci de unică folosință.

Cu o suprafață de aproximativ 43.000 km2, Danemarca (zona con­tinentală) este compusă, în mare, din peninsula Iutlanda și peste 1.400 de insule de diverse dimensiuni, dintre care doar 443 au un nume. Pe una dintre acestea, Slotsholmen, care acum are 20 de hectare, s-a dezvoltat în ultimii 800 de ani centrul puterii daneze, respectiv reședința regilor și reginelor, la care s-au adăugat treptat principalele instituții ale statului. În limbajul auto­h­ton, Christiansborg este sinonim cu sistemul politic și cu puterea centrală a regatului. În traducere, Slotsholmen înseam­nă „mica insulă a castelului”, în jurul ei crescând de la un secol la altul Copen­haga, care împreună cu zona metropolitană ajunge azi la aproape 2 milioane de locuitori. Capitala se află în estul insular al țării, la mai puțin de 20 km de orașul suedez Malmö. Fiind zonă de țărm, extinderea orașului s-a făcut pe insulițele din apropiere, care și-au mo­difi­cat forma în timp, astfel încât Copenhaga pare azi străbătută de canale.

Insula palatelor și castelelor

Actualul palat, inaugurat în 1928, este de fapt cea de-a treia variantă a palatului Christiansborg ridicată pe acest am­pla­sament, iar numărul fortificațiilor și castelelor care au existat aici, în ultimii 850 de ani, este cunoscut cu aproximație. Prima construcție importantă a fost un castel al episcopului și omului de stat Absalon, considerat părintele bisericii creștine daneze, pe atunci catolică (azi, majoritatea este luterană). Pe un teren dăruit de regele Valdemar I (căruia Absa­lon îi era și sfătuitor), a fost construit un palat episcopal, o capelă și alte câteva clădiri, toate înconjurate de fortificații. Atacate de pirați, invadatori și chiar de către coroana daneză, acestea au rezistat doar două secole, până când au fost demolate în contextul unui conflict cu Liga Hanseatică. Nu peste mult timp, s-a demarat construcția unor noi fortificații, care aveau să devină în câteva decenii Castelul Copenhaga – inițial sediu al episcopului local, apoi (pe la mijlocul secolului al XV-lea) al monarhiei. După acumulări treptate, a venit momentul să fie regândit la 1720, dar noua structură era atât de grea, încât a început să crape; prin urmare, a fost din nou demolat și reconstruit începând cu 1731, apărând astfel primul palat Christiansborg, în stil baroc. Conform mărturiilor istorice, a fost de fapt varianta cu cele mai mari dimensiuni, chiar mai mari decât palatul actual. Numele i-a fost dat după regele Christian al VI-lea, care l-a ales ca arhi­tect pe germanul Elias David Hausser. În 1745, era cel mai mare palat din nordul Europei, în care lucrau circa 800 de servitori, cuprinzând strict reședința regelui și aparatul său de conducere, precum și o capelă, respectiv spații pentru spectacole. Din păcate, palatul și capela au ars într-un incendiu în 1794, dar familia regală a revenit cu o nouă clădire, care a început a fi construită în 1803. De data aceasta, a fost vorba despre o arhitectură în stil Empire francez, care probabil nu a fost foarte agreată, pentru că monarhii danezi au locuit foarte puțin aici. Totuși, în 1849 a devenit sediul celor două camere ale Parlamentului, în contextul în care Danemarca devenise monarhie constituțională. Nici această variantă a construcției nu a rezistat mult, totuși. A ars în 1884, fiind salvate doar capela și amenajările exterioare (spațiile pentru spectacole și echitație). După 23 de ani, timp în care locul a rămas în ruină, din cauza controverselor politice, a fost demarat proiectul celui de al treilea Christiansborg, pe care îl putem admira azi. Concursul de arhitectură a fost câștigat de Thorvald Jørgensen, cunoscut pentru arhitectura sa religioasă (biserici) și admirator al curentului istoricist da­nez, în varianta orientată spre epoca medievală, conceptualizată de Johan Daniel Herholdt. Cu timpul, Jørgensen a devenit mai flexibil, astfel că, în proiec­tarea palatului de pe insula  Slotsholmen, a mers pe varianta neobarocă; spre sfâr­șitul carierei a abordat inclusiv neo­cla­sicismul și chiar revoluționarul pe atunci Jugendstil.

Așadar, în urma a numeroase discuții și lupte politice, în 1907 au fost demarate lucrările de construcție. Luptele politice au continuat, astfel că proiectul inițial a suferit numeroase modificări. Ansamblul de clădiri urmau să găzduiască atât spații pentru familia regală, cât și pentru parlament și justiție. Arhitectura istoristă neobarocă era un pic perimată pentru acel moment (probabil era considerată totuși potrivită unei clădiri destinate unor instituții cu tradiție). Dar tehnicile de construcție erau moderne, pentru structură fiind folosit betonul armat, ceea ce a permis și ridicarea unui turn de 106 metri, cea mai înaltă construcție din oraș. Fiind găsite ruinele primului castel din 1167, pentru care au fost chemați spe­cialiști de la Muzeul Național al Da­ne­­­marcei, s-a decis păstrarea acestora pentru posteritate și posibilitatea de a fi vizitate, scop în care s-a realizat o struc­tură de protecție din beton, cea mai mare la momentul respectiv (1908).

De asemenea, a fost restaurată fațada dinspre nord, rămasă relativ viabilă în ur­ma incendiului din 1884, iar restul fațadelor au fost placate cu granit. Inițial, acoperișul era din țiglă, dar în 1937 – 1938 a fost înlocuit cu tablă de cupru.

Mai trebuie spus că românii sunt legați de monarhia daneză prin Familia Regală a României. Principesa Ana de Bourbon-Parma, soția Regelui Mihai I al României, a fost strănepoata regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. Fiul și nepotul său au demarat și dus la bun sfârșit proiectul acestui palat remarcabil.

Pardoseli pentru o arhitectură specială

Încăperile destinate monarhiei sunt amplasate la parter și primul etaj, zonele de acces și scările fiind deosebit de elegante, uneori monumentale. Intrarea se face printr-o sală ale cărui tavane sunt susținute de atlanți sculptați în calcar, cu pardoseli placate în marmură albă și neagră, configurate sub formă de tablă de șah. Scara regală din marmură albă este delimitată de balustrade cu stucaturi bogat ornamentate, cu accente aurii. Spre exterior, căile de acces sunt continuate cu pavaje cu piatră cubică în diverse culori (alb, negru, gri, roșu).

Majoritatea pardoselilor din această zonă a clădirii sunt realizate din lemn: parchet de stejar natur sau afumat, montat după modele dintre cele mai diverse, de la variante relativ simple (șah sau în formă de „V”) la creații originale, ade­vărate capodopere ale acestui meș­teșug. Lemnul conferă interioarelor o atmosferă mai caldă, diferită de a altor palate care au pardoseli reci, dure, care nu încurajează manifestările informale. Monarhia daneză, deși ține la protocol, este totuși ceva mai relaxată din acest punct de vedere. Deseori pot fi întâlnite combinații între diverse tipuri de montaj, care conferă dinamism interioarelor și o formă de delimitare vizuală a zonelor camerelor respective.

În Sala Ovală a Tronului, unde am­basadorii își prezintă acreditările, la­­­melele parchetului sunt dispuse în com­binații de șah, cu stele și chiar câteva intarsii elaborate, configurația având un oarecare rol în protocolul ce are loc aici.

Foarte importantă este și Sala Alexan­der, numită așa după friza de marmură „Alexandru cel Mare intră în Babilon”, sculptată de Bertel Thorvaldsen (1770 – 1844), un artist faimos în prima jumătate a secolului al XIX-lea, care a trăit bună parte din viață și în Italia. Adept al stilului neoclasic, acesta are chiar un muzeu în apropierea palatului Christians­­borg. Sala Alexander este folosită de regulă pentru recepțiile și întâl­nirile formale ale reginei cu reprezentanții armatei.

Sala Mare este punctul central al palatului, având 40 de metri lungime, 14 lățime și 10 metri înălțime. Stucaturile de la plafon, frontoanele/timpanele ușilor sau balconul perimetral, tapiseriile și candelabrele de sticlă de Murano oferă un decor magnific pentru cinele de gală ale reginei și baluri, atunci când au loc vizite de stat sau evenimente festive, la care pot participa până la 400 de invitați. Spectaculoasă în sine, fără mobilier, devine vibrantă atunci când apar argintăria, porțelanurile, sfeșnicele aurite și amenajările florale. Cele 17 tapiserii care acoperă pereții, cu scene din ultima mie de ani ai istoriei Danemarcei (din epoca vikingilor), sunt semnate de nonconformistul artist Bjørn Nørgaard. Constituie cadoul industriașilor danezi, reuniți în cea mai mare asociație patronală (Dansk Industri) pentru Regina Margrethe a II-a în 1990, la împlinirea vârstei de 50 de ani. Can­delabre de sticlă venețiană atârnă de tavan, iar pereții sunt decorați cu mar­mură galbenă. Pereții placați cu mar­mură galbenă sunt acoperiți de tapiserii, dar pardoselile din marmură albă și neagră sunt complet vizibile și extrem de elegante prin grafica lor geometrică.

Bucătăria este și ea interesantă: pe lângă faptul că se poate vedea cum este preparată mâncarea într-un palat regal, aici se află cea mai mare colecție de vase, ustensile și obiecte din cupru din Europa. Amenajarea este relativ sobră, cu planșee în arcadă și o pardoseală simplă, din klinker galben. În perioada construirii clădirii, era încă la modă mișcarea Arts and Crafts, care promova tehnicile și materialele tradiționale, neafectate de industrializarea care scotea produse de serie de slabă calitate, ornamentate excesiv uneori. Ceramica arsă la tem­peraturi înalte era unul dintre materialele apreciate la acea vreme, în cazul de față fiind vorba despre klinkerul Greppin, mai gălbui, datorită argilei cu conținut mare de caolin și mai mic de oxizi de fier. Echipamentele și mobilierul sunt în mare parte originale, așa cum au fost realizate în timpul domniei lui Christian al X-lea (rege între 1912 și 1947).

Capela palatului, aflată exclusiv la dispoziția monarhului, este folosită de familia regală pentru evenimente precum botezuri sau alte ritualuri (confirmări), respectiv la deschiderea anuală a ședințelor parlamentului. Este una dintre puținele părți ale construcției rămase din complexul de secol XVIII, proiectat de Hausser; pentru capelă, Regele Christian al VI-lea l-a solicitat atunci pe arhitectul Nicolai Eigtved, fondator al Academiei Regale de Artă Daneză, care era pasionat de barocul târziu și rococo. Astfel, a apărut între anii 1738 – 1742 una dintre cele mai distinse clădiri în stil rococo din țară. A fost afectată de incendiul din 1794, dar zidurile au rămas, astfel încât în 1813 – 1826 capela a putut fi refăcută pe vechea structură. Arhitectul Christian Hansen i-a imprimat însă un stil neoclasic, cu un dom deasupra navei centrale având nervuri asemănătoare Pantheonului din Roma. Incendiul din 1884 a cruțat capela, dar nu și cel recent, din 1992, în timpul unui carnaval la care au fost folosite artificii. Elementele deteriorate au fost reconstituite în mare parte, mobilierul a fost înlocuit, dar nu au putut fi refăcute pe moment și deco­rațiunile în tehnică scagliola, un tip de stucatură asemănătoare marmurei.

Acestea au fost realizate de un expert german, Manfred Siller, iar capela a putut fi reinaugurată în 1997. Pardoseala de marmură are plăci cu variațiuni discrete de nuanță, de la alb cu nervuri mai închise la gri, amplasate aleatoriu.