Pardoselile acestui edificiu emblematic nu mai sunt cele originale decât în mică măsură (câteva zone de piatră și scările intrării monumentale); majoritatea au fost distruse în timpul bombardamentelor din 1945 și, anterior, în faimosul incendiu din 27 februarie 1933, în urma căruia Germania a trăit ultima zi a Republicii de la Weimar. Pe 28 februarie, se instaura printr-un decret regimul nazist. Pe scările acestea, primarul Berlinului Ernst Reuter și-a rostit discursul din 9 septembrie 1948 împotriva blocadei sovietice, discurs al cărui final, „Voi, popoare ale lumii, uitați-vă la acest oraș și înțelegeți că nu îl puteți preda”, a făcut înconjurul lumii, marcând începutul efectiv al Războiului Rece, dar și al rezistenței berlineze.
Actualele pardoseli au fost montate în renovările din 1960, dar mai ales după reunificarea celor două state germane din 1990. În 1999, restaurarea era completă, astfel încât aici a putut funcționa parlamentul – Bundestagul modern. Renovarea s-a făcut cu respect pentru trecutul acestei clădiri, dar și în spiritul unui viitor deschis către noile materiale și tehnologii, luându-se în calcul și exigențele actuale de funcționalitate ale unei instituții federale. Astfel, întâlnim aici numeroase pardoseli de tip compozit sau elastic (cauciuc în special), cu un grad optim de aderență, în variante care să permită traficul intens al parlamentarilor, angajaților, dar și al numeroșilor vizitatori care doresc să vadă locul în care se votează legile unuia dintre cele mai puternice state ale lumii. Din trecut, pe lângă unele finisaje din piatră, au mai fost păstrate câteva elemente semnificative pentru istoria edificiului și a orașului însuși – de exemplu, zonele de graffiti rămase de la soldații sovietici care, după ce au înălțat steagul roșu deasupra cupolei, având în fundal un Berlin în ruine, au ținut să își scrie aici numele și gândurile pe care le considerau importante pentru posteritate.
Ceea ce ar trebui să vedem acum (aceasta este și dorința evidentă a germanilor) este un palat al democrației, caracterizat de transparență și deschidere spre dialog, în ciuda unui trecut tumultuos. Trecând peste seria acelor evenimente, ne putem bucura de monumentalitatea unei clădiri care se dorește a reflecta spiritul german, cu valorile oferite umanității, cu permanentul deziderat al democrației, reflectat de inscripția iconică de pe frontispiciu: „Dem Deutschen Volke” Și, în mod particular, ne putem concentra atenția asupra câtorva detalii de construcție care arată capacitatea de regenerare a industriei acestei țări, care a reconstruit practic în acești ultimi ani o întreagă capitală.
Parlament pentru un imperiu
Clădirea Reichstagului a apărut în contextul Germaniei unificate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, stat realizat efectiv de „Cancelarul de Fier” prusac, Otto von Bismark. Noua monarhie germană cu capitala la Berlin avea nevoie de o clădire mult mai mare pentru legislativ, proporțional cu dimensiunea noului stat care înglobase treptat și landurile sudice. Inițial, sediul din Berlin al legislativului a fost „Palatul Prusac” de pe Leipziger Strasse, unde se reuneau deputații Ligii Nordului, dar după 1871, când s-a statuat apariția Imperiului German, s-a impus ridicarea unei clădiri mai mari. Construcția nu a început însă prea curând după decizie, parlamentul mutându-se între timp într-o altă locație, deoarece existau diferende între cancelarul Otto von Bismarck și deputați. După mai multe concursuri la care au participat sute de proiecte, piatra de temelie a acestui edificiu fost pusă în 1884, de către împăratul Wilhelm I. Clădirea a fost inaugurată un deceniu mai târziu, în 1894, purtând semnătura arhitectului Paul Wallot, care gândise o clădire impozantă, în stil neobaroc, de peste 13.000 mp, cu o cupolă amplă și 4 turnuri masive în colțuri, ridicate la 40 de metri înălțime.
Este recunoscut faptul că Wallot a avut un model în Sala Memorială din Philadelphia (SUA), inaugurată cu ocazia Expoziției Centenare din 1876 – clădire în stil Beaux-Arts, în care metalul și sticla se adaugă unor principii neoclasice, renascentiste sau gotice, contribuind la monumentalitatea proiectelor.
Cele patru turnuri ale Reichstagului reprezentau principalele landuri germane unificate (Prusia, Bavaria, Saxonia și Würtemberg), iar coroanele și vulturii sculptați, care astăzi nu mai există decât în număr redus, sugerau puterea imperială. Artistul german Otto Lessing, faimos pentru lucrările lui de inspirație istoristă, a fost autorul sculpturilor, basoreliefurilor și inscripțiilor. Construcția se remarcă însă prin domul impresionant, care se ridică până la 97 metri înălțime Structura de oțel și sticlă a suscitat un dosebit interes și a stârnit controverse în privința aspectului, dar a fost considerată atunci o lucrare inginerească de avangardă. Inscripția „Dem Deutschen Volke” de pe frontispiciu a fost adaugată ulterior, în anul 1916.
Reichstag-ul a fost și sediul parlamentulului Republicii de la Weimar, după pierderea Primului Război Mondial de către germani, dar în urma incendiului din noaptea de 27 spre 28 februarie 1933, ale cărui cauze nu sunt clarificate complet nici până azi, sala de plen și unele încăperi învecinate au ars în totalitate. În timpul regimului nazist, construcția nu a fost refăcută, chiar a fost folosită în starea respectivă pentru întâlniri de propagandă, iar către sfârșitul războiului s-a discutat despre transformarea ei în sistem de fortificații antiaeriene. Cele mai serioase distrugeri au survenit însă în 1945, când în urma bombardamentelor cupola originală a fost distrusă integral, existența însăși a clădirii fiind pusă sub semnul întrebării.
După împărțirea Berlinului între Est și Vest și ridicarea zidului despărțitor în 1961, Reichstagul a fost una dintre puținele clădiri monumentale rămase în sectorul occidental, situându-se de altfel la doar câțiva metri de zid. Deși utilitatea ei ca sediu al Parlamentului nu mai era aplicabilă, capitala RFG fiind stabilită la Bonn, s-a decis să fie totuși restaurată și întrebuințată drept centru de conferințe. Lucrările au fost executate între 1961 și 1964 (domul nu mai fusese reconstruit, ca și o parte din ornamentele spectaculoase de la exterior, cele interioare fiind complet desființate).
După căderea Zidului Berlinului, ceremonia oficială a Reunificării Germaniei s-a ținut în această clădire, pe 3 octombrie 1990, în prezența unor nume sonore, precum cancelarul Helmut Kohl, președintele Richard von Weizsäcker și ex-cancelarul Willy Brandt. Cam în aceeași perioadă, se hotărăște ca Berlinul să redevină capitala Germaniei, astfel că și Reichstag-ul își recapătă utilitatea de a găzdui forul legislativ, desigur în urma unui amplu proces de modernizare. Reichstag-ul complet renovat a fost redeschis în aprilie 1999.
Restaurarea din 1994 – 1999
Cifrele restaurării sunt impresionante, pe măsura acestei clădiri care se întinde la sol pe o arie de peste 11.000 mp (61.000 mp suprafață desfășurată pe 6 etaje plus domul). La execuție au participat peste 25 de antreprenori, care au avut un buget de peste 600 milioane mărci gremane. Cea mai dură etapă a fost totuși cea a îndepărtării elementelor inutile în proiect, multe adaosuri neesențiale de după 1945 – astfel, au fost înlăturate 45.000 de tone de material de demolare – ieșeau de aici circa 35 de camioane de deșeuri pe zi.
Între acești ani au avut loc așadar noi lucrări ample de restaurare, iar datorită arhitectului Sir Norman Foster, sediul Bundestag-ului a primit o nouă cupolă de sticlă în care se poate urca, până în punctul ei maxim, cu ajutorul unor rampe, inclusiv de către publicul larg, Reichstag-ul fiind practic cea mai vizitată clădire din Berlin. Merită menționat și faptul că a devenit, în urma lucrărilor din ultimii ani, un model pentru proiectanți și ingineri din perspectiva consumului, chiar producerii de energie, fiind dotat cu sisteme ecologice de utilizare a energiilor regenerabile și având emisii reduse de dioxid de carbon. Independentă energetic, construcția este dotată cu generatoare de curent care funcționează cu combustibil biodiesel, supliment la energia furnizată de pompele de căldură instalate până la o adâncime de 280 m și panourile fotovoltaice care însumează circa 3.600 mp.
Gazele de ardere sunt filtrate riguros, iar surplusul de energie este stocat sau trimis în sistemul energetic al orașului.
Pentru acoperirea sălii de plen a fost preluată o idee din 1988 a arhitectului german Gottfried Böhm, laureat al Premiului Pritzker, care concepuse această cupolă din sticlă pe structură metalică, cu spiralele pedonabile ascendente și posibilitatea de a vedea sala centrală a parlamentului.
Vizitatorii pot urca până în „vârful” domului, având permanent de ales între o mulțime de stimulente vizuale: panorama, ansamblul de oglinzi (360 la număr), perspectiva către interiorul domului și către sala de plen. Deși Foster a opus o oarecare rezistență la această idee impusă prin caietul de sarcini, până la urmă a adoptat-o și chiar a refolosit-o ulterior într-o altă lucrare a sa, City Hall din Londra, unde a proiectat o structură conică la care a adăugat un pasaj spiralat.
Noul dom care are efectiv 23,5 metri înălțime, a fost construit cu ajutorul a 800 tone de oțel și 3.000 mp de sticlă. Vizitatorului ajuns în cupolă i se oferă o panoramă impresionantă, de 360° asupra orașului, dar spectacolul este de asemenea însăși cupola, susținută parcă de un „ciclon” de oglinzi (lucrare finalizată în 1999). Rampele înconjoară ascendent, pe interior, suprafața cupolei, precum spirala dublă a ADN-ului; pardoselile acestora sunt acoperite cu un strat de uzură din cauciuc, foarte potrivit ca aderență și simplitatea întreținerii, iar elementele de siguranță și confort sunt omniprezente (balustrade, profile metalice de fixare, zone de repaus). Conform intenției, oglinzile sunt orientate astfel încât să preia lumina soarelui și să o conducă spre sala principală, unde se țin lucrările legislativului german, sală ce poate fi întrezărită de sus, pe măsură ce urci rampele către punctul culminant al cupolei. Lucrările parlamentare se desfășoară sub lumina soarelui, iar conceptul capătă, prin poziționarea spațiilor, și o semnificație politică/socială: poporul este deasupra conducerii statului, pe care îl controlează. Această cupolă a devenit astfel un simbol al Berlinului care a depășit momentul fatidic al nazismului, concentrându-se în schimb pe o Germanie ce privește spre viitor, unită și democratică. Interesant este faptul că domul nu este complet închis: el are in punctul superior un „ochi” ce dă în exterior și prin care se aerisește, dar intră și precipitațiile. Imediat dedesubt însă este amplasat un cilindru metalic care drenează apa pluvială. La nivelul zero al domului, pot fi urmărite expoziții fotografice și materiale de informare cu diferite teme. Aici, pardoselile sunt din materiale compozite, montate pe structuri metalice înglobate în beton, cu spoturi de lumină integrate la nivel și rigole de drenaj al umidității.
După cum se poate observa, plăcile au fost decupate individual, astfel încât desenul pardoselilor să respecte geometria circulară a spațiului. În zonele cu potențial ridicat de umiditate (să ținem cont și de precipitațiile care pot ajunge aici prin oculusul din vârful cupolei), drenajul este asigurat și cu ajutorul unor pardoseli profilate, cu orificii, din cauciuc.
De la acest nivel se poate ieși și pe terasa clădirii, unde pot fi observate panourile solare, ornamentele monumentale ce pot fi studiate în detaliu, priveliștea către o curte interioară acoperită cu iarbă. Și la exterior au fost folosite placări compozite, dar pot fi observate și zone acoperite cu plăci de calcar, pentru a atenua senzația de modernitate excesivă și a rezona cumva cu piatra folosită la parapete și elemente ornamentale care împodobesc zona superioară a clădirii.
Este o combinație de înaltă tehnologie pentru construcții, spații vitrate generoase, eficiență energetică încorporată și ornamente simbolice, deasupra cărora se înalță steagul Germaniei moderne.