După o renovare/modernizare amplă care a durat circa 10 ani, pe 13 aprilie 2013 Rijksmuseum își redeschidea porțile sub patronajul Reginei Beatrix a Regatului Țărilor de Jos, care a dorit să ducă la bun sfârșit acest proiect înainte de a abdica în favoarea fiului său, Willem – Alexander. Mai mult decât atât, regina a ținut să își organizeze recepția de rămas bun pe 29 aprilie 2013 nu într-unul dintre palatele sale, ci chiar în muzeul abia reinaugurat. Aceasta arată mândria, atașamentul neerlandezilor și al monarhiei lor pentru valorile găzduite de un muzeu – ce-i drept unul dintre cele mai faimoase din lume.
O clădire adusă în contemporaneitate
Lucrările de renovare din anii 2003 – 2013 au vizat întregul edificiu Rijksmuseum, ba chiar au apărut construcții noi (suprafața totală construită a ajuns la circa 30.000 mp), suma alocată ridicându-se la circa 375 milioane de euro, cu circa 100 de milioane mai mult decât se estimase inițial. Pentru acest proiect au lucrat arhitecții spanioli Antonio Cruz Villalón (născut în 1948) și Antonio Ortiz García (născut în 1947), care au avut dificila sarcină de a aduce această clădire în secolul XXI, păstrând pe cât se poate ceea ce era cu adevărat valoros. Aceștia au făcut tot posibilul să păstreze vechea clădire, amplasând funcționalitățile moderne în special în zonele subterane, ceea ce a reprezentat o adevărată provocare pentru constructori. Lucrările au durat 10 ani, o perioadă destul de lungă, dar în mod explicabil, date fiind modificările numeroase ale planurilor, birocrația și contextul economic (unele firme de construcții au dat faliment în timpul crizei din 2008).
Curțile interioare au fost acoperite cu sticlă și transformate în holuri de intrare sau tranzit pline de lumină, cu pardoseli din piatră portugheză lustruită. Calcarul, marmura și granitul din Portugalia sunt recunoscute pentru calitatea lor în toată lumea, având o porozitate redusă și rezistență mare la compresiune – de aceea, sunt adesea exportate pentru pavaje și placări ceva mai pretențioase. Integrare modernă a interioarelor i-a fost încredințată cunoscutului arhitect francez Jean-Michel Wilmotte, care a supravegheat amenajările galeriilor și Sălii Mari, introducând elemente moderne ce elimină decalajul dintre grandoarea secolului al XIX-lea și o experiență caracteristică epocii contemporane, digitalizată și orientată către diversitate. În noua sa prezentare concepută de Wilmotte, muzeul expune picturi olandeze celebre amplasate în contextul perioadei în care au fost create; astfel, mai sunt prezentate sculpturi, obiecte de uz curent sau mobilier, piese de artizanat din epocă, machete de nave faimoase și chiar arme.
Una dintre condițiile puse de autorități proiectului inițial, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost încorporarea în clădire a unui pasaj public care să treacă chiar prin centru – acest aspect a constituit o problemă inclusiv la renovarea din 2003 – 2013. În timp, acest pasaj Museumpoort a devenit ruta preferată a bicicliștilor din Amsterdam care treceau dinspre centrul istoric spre sudul orașului. Aceasta în contextul pasiunii olandezilor pentru mijloace de transport nepoluante. În planurile de modernizare recente, pasajul trebuia închis și inclus în volumul clădirii, iar traseul bicicliștilor sau fie deviat printr-un tunel cam îngust. Uniunea Cicliștilor din Amsterdam (Fietsersbond Amsterdam) și numeroase persoane publice au protestat și chiar au mers în instanță pentru a păstra acest traseu, astfel încât pasajul a fost păstrat în forma lui inițială. Museumpoort este astăzi deschis bicicliștilor și pietonilor, etalând același pavaj din cărămidă montată după model herringbone.
Mozaicul din Sala Mare
În cadrul renovării amintite, au fost restaurate și câteva pardoseli spectaculoase, care au aceeași vârstă cu edificiul inițial. Minsiterul Culturii a supravegheat îndeaproape aceste lucrări, șantierul primind deseori vizita unor reprezentanți oficiali de rang înalt. Demn de menționat este mozaicul combinat cu terazzo de circa 500 mp din Sala Mare și galeriile adiacente, care fusese acoperit la un moment dat din cauza faptului că se degradase. Era opera arhitectului Pierre Cuypers, cel care proiectase și clădirea. O echipă de restauratori italieni a preluat acest proiect și a reconstituit cu fidelitate fiecare detaliu al pardoselii, respectând rețeta originală de materiale și tehnicile italiene de lucru transmise din generație în generație. Practic, a fost vorba de o refacere aproape completă, după imagini vechi și investigații stratigrafice pentru a scoate la iveală culorile și materialele originale, acoperite de mai multe materiale depuse ulterior. Odată stabilită rețeta, s-a folosit pentru terazzo un amestec de marmură grosieră și fină, iar pentru mozaic plăci mici de marmură și ce s-a mai putut recupera din lucrarea lui Cuypers. Pardoseala are un simbolism alegoric complex. În primul rând, putem identifica cele patru anotimpuri și zodiile, un omagiu adus ciclurilor naturii, armonia cosmosului, legătura indisolubilă dintre oamenii acestui loc și mediu, dorința de a explora. Pe de altă parte, sunt afirmate valorile creștine și patriotice, sugestivă fiind ancora ce fixează valorile acestei ”catedrale a artei olandeze”, așa cum a fost gândită. Pardoseala este de fapt integrată în ansamblul amenajării, simbolistica continuându-se prin decorațiunile pereților și vitralii, care onorează cele mai înalte virtuți patriotice – credința, dreptatea, caritatea și artele tradiționale majore (pictură, sculptură și arhitectură), care contribuie decisiv la iluminarea spirituală a poporului. Mozaicul reprezintă la rândul său o artă expusă atât pe pardoseli, cât și pe pereții interiori și exteriori, în zonele superioare, creând o atmosferă care inspiră, transpune în lumea specială a artei. Aici putem spune că, în cadrul unor renovări din anii 1920 – 1950, multe decorațiuni murale au fost acoperite cu vopsea – lucru care a fost remediat, din fericire.
Un proiect național
Dar să spunem câteva cuvinte și despre clădirea istorică ce găzduiește Rijksmuseum. O galerie națională de artă era un proiect mai vechi, care apăruse inițial la Haga, în 1800, după model francez. În 1808, Regele Louis Napoleon, fratele lui Napoleon Bonaparte, a decis mutarea operelor de artă din palatul Huis ten Bosch la Amsterdam – ”Rondul de noapte” al lui Rembrandt, de exemplu, se afla printre ele, iar ulterior, după 1815, au apărut și alte lucrări ale marilor maeștri olandezi din secolul al XVII-lea. Muzeul a fost găzduit de Palatul Regal, apoi într-o clădire monumentală închiriată de la un comercialt bogat din Amsterdam, apoi din nou la Haga. În 1838, tablourile au ajuns într-un palat din Haarlem, pentru ca la un moment dat să fie plănuită o clădire mare, monumentală, care să găzduiască ce are mai bun arta olandeză. Astfel, a apărut Rijksmuseum, proiectată de arhitectul olandez Pierre Cypers (1827 – 1921).
Autoritățile olandeze au organizat un concurs în acest sens; lucrările au început în 1876, iar inaugrarea a avut loc în 1885. Format de profesori pasionați de istorism la Academia Regală de Artă din Anvers – Belgia și admirator al arhitecturii franceze din secolul al XIII-lea, Cypers a conceput această clădire combinând stilurile neogotic și renascentist, cu decorațiuni ce fac referire la istoria artei Țărilor de Jos. Un alt proiect al său, început în 1882, Gara Centrală din Amsterdam, seamănă destul de mult cu Rijksmuseum, acest aspect de catedrală medievală reflectând starea de spirit naționalist-romantică a neerlandezilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Rijksmuseum deține în prezent circa 1 milion de obiecte din domeniul artelor, meșteșugurilor și istoriei – din anii 1200 până în 2000. Din toate acestea, doar aproximativ 8.000 de obiecte sunt expuse permanent, printre ele aflându-se peste 2.000 de picturi din Epoca de Aur olandeză, realizate de pictori notabili precum Jacob van Ruisdael, Frans Hals, Johannes Vermeer, Jan Steen, bineînțeles Rembrandt și elevi ai lui Rembrandt. Muzeul are și o colecție asiatică, expusă în pavilionul dedicat, construit recent în apropiere.
Pardoseli vechi și noi
Noile spații și ultimele reamenajări au integrat numeroase pardoseli de lemn (inclusiv în zona dedicată ”Rondului de noapte” a lui Rembrandt, considerată punctul forte al muzeului) ceea ce aduce un plus de căldură și de apropiere față de operele de artă; interioarele nu mai sunt reci, devin familiare, iar atitudinea privitorului se schimbă radical. Văzând spațiile ample, de sute de metri pătrați, acoperite cu parchet, nu putem să avem decât o atitudine admirativă față de montatorii neerlandezi, care își demonstrează încă o dată măiestria în prelucrarea lemnului – ceea ce este oarecum firesc, pentru urmașii celor care au navigat în toată lumea construind corăbii de lemn. Dacă ne gândim că pe aici trec anual peste 2 milioane de vizitatori (mai mult decât totalitatea turiștilor străini veniți în România), avem o imagine sugestivă asupra rezistenței acestor pardoseli. Iar rosturile de dilatare sunt atât de bine ascunse!
Chiar dacă au fost montate pardoseli noi, arhitecții au ținut să păstreze cât mai mult din pardoselile tip terrazzo originale. A fost o tehnică folosită frecvent în cazul scărilor, al zonelor de acces, care începuse să fie apreciată la sfârșitul secolului al XIX-lea în Europa. De fapt, perioada ei de glorie abia începea, devenind aproape normă în spațiile de trafic pentru stilurile Art Deco și modernism. Era numită (și se mai numește și acum) ”pavaj venețian”, în original ”pavimento alla Veneziana”, dat fiind faptul că italienii din orașul lagunelor erau maeștrii incontestabili ai acestei tehnici – cu o tradiție milenară, ce-i drept, încă din epoca Imperiului Roman. Putem spune că între Veneția și Amsterdam există cel puțin o asemănare: ambele se află în lagune și au zeci de kilometri de canale incluse în Patrimoniul UNESCO. Iar terrazzo este o acoperire deosebit de rezistentă la umiditate. Este practic un compozit care se obține în general prin amestecarea așchiilor de marmură sau alte roci cu mortar de ciment; acest amestec se toarnă ca pardoseală și se șlefuiește temeinic, până când se obține o suprafață plană, lucioasă, spectaculoasă și personalizabilă – în mortar se pot îngloba pigmenți în nuanța dorită. Americanii au descoperit ceva mai târziu această metodă (prin anii 1920) și constatăm că le-a plăcut enorm, dacă ne gândim din ce sunt realizate stelele de pe Walk of Fame din Hollywood. Faptul că terrazzo a fost folosit aici la sfârșitul secolului al XIX-lea este un plus pentru această clădire, arătând deschiderea neerlandezilor către inovație și în același timp pentru revalorizarea artelor vechi.
Pardoselile care trimit către tehnici de lucru din diverse epoci, având cumva caracter universal, ca și multe elemente de decor interior și exterior, sunt probabil o încercare a arhitecților care au lucrat aici de-a lungul timpului de a atenua puternica amprentă gotică a clădirii proiectate inițial de Cuypers. În anii demarării construcției, au apărut numeroase voci care au criticat numirea acestuia ca arhitect principal, deoarece era catolic – în contextul în care țara era predominant protestantă. Stilul gotic era considerat prin definiție catolic, iar încercările de a se apropia de protestantism prin elementele renascentiste erau percepute ca neconcludente. Este adevărat, Cuypers a intervenit de câteva ori asupra designului pentru a pune în evidență mai mult Renașterea Olandeză, astfel încât clădirea să devină mai reprezentativă pentru cetățenii contribuabili.
În încheiere, merită se remarcăm un aspect interesant legat de construcție. Amsterdamul fiind amplasat într-o zonă umedă, sub nivelul mării, terenul de fundare al marilor clădiri era consolidat cu stâlpi masivi de lemn. Sub Rijksmuseum au fost îngropați 8.000 asemenea piloți de lemn, care sunt și azi în stare bună și susțin edificiul.
