Arh. Cosmin Gandore
Dispariția reperelor este din păcate deja un fapt cotidian, cele mai ameniţate fiind clădirile de patriomoniu. Abordăm azi o clădire cu funcțiune specifică, aceea de spațiu penitenciar, anume fostului penitenciar Râmnicu Sărat. Potențialul arhitectural al penitenciarului de la Râmnic este unul evident atât prin includerea acestuia în lista monumentelor istorice, categoria A, cât și prin prisma evenimentelor și personalităților care și-au găsit sfârșitul acolo, precum Ion Mihalache.
Din punct de vedere arhitectural, România încă nu a exploatat îndeajuns această zonă a arhitecturii memoriale. Este binecunoscută și discuția despre un potențial muzeu al comunismului (care încă nu există), semn că încă își negociază cumva trecutul. Locurile de detenție, precum Râmnicu Sărat ajung să fie ignorate și amenințate de degradarea iminentă făcându-i pe mulți arhitecți să se simtă neputincioși. Regimul comunist instaurat începând cu anul 1947 a adus o decădere a calității vieții în penitenciare și încălcări grave ale drepturilor omului. Fenomenul mai este cunoscut și sub numele de “gulagul românesc” și a însemnat distrugerea clasei politice din perioada interbelică, epurarea intelectualităţii, care nu susţinea noul regim, încarcerarea unui număr mare de persoane din toate categoriile sociale.
Prin natura sa, memorialul reprezintă un program aparte de arhitectură prin încărcătura simbolică pe care o conține, iar utilizatorul decodifică mesajul unui memorial prin intermediul percepției afective. Vorbim, așadar, de o legatură între memorial ca formă de arhitectură și evenimentul pe care îl comemorează. Dificultatea care rezultă de aici constă în felul în care pot fi repezentate în mod arhitectural traumele și amintirile. Cât de autentic reușește să fie un memorial prin conformarea sa și ce forme de reprezentare ar trebui să adopte? Arhitectul se află în poziția de a proiecta, de a conserva memoria și a prezenta de fapt suferința unor oameni fără să își însușească trăirile acestora.
În privința legăturii dintre memorial și utilizatorii săi, remarcăm implicațiile psihologice pe care le aduce la nivelul fiecărui individ. Trăirea afectivă, în special empatia, joacă un rol esențial în această ecuație. Observăm că memorialele sunt capabile de a induce trăiri și emoții foarte puternice prin parcursul arhitectural pe care îl oferă sau prin trauma pe care o evocă. Nu doar lumina este importantă, ci și sunetul, culoarea, textura, toate aceste lucruri fiind de fapt niște stimuli care aduc un surplus de emoție.
Recuperarea prin arhitectură: Considerăm că răspunsul ar trebui să fie ceva mai complex propunând conversia penitenciarului prin reutilizarea spațiilor sub o altă funcțiune precum și inserarea de spații noi și funcțiuni noi care să conlucreze cu cele existente deja. Ceea ce din punctul meu de vedere este valoros la o conversie este faptul că este introdusă o funcțiune nouă într-o carcasă veche, a cărei funcțiune inițială este perimată. Pe lângă abilitatea arhitectului de a rezolva problemele pe care le poate naște o conversie (ce se demolează, ce se păstrează etc.), ce este cu adevărat interesant ar fi faptul că vechiul și noul întră într-un dialog.
Negocierile care apar în timpul procesului de conversie prin valori culturale și de utilizare, prin limitări, riscuri sau oportunități dar cele ce ți0n de memoria locului și noile semnificații, conduc către abordări semnificativ diferite la nivelul intervenției arhitecturale. Dintre aceste abordări multiple, voi numi câteva care pot fi aplicabile într-o măsură mai mare sau mai mică unora dintre spațiile concentraționare din țară ce se doresc a fi recuperate.
1. Conservare și muzeificare: obiectivul principal este reprezentat de conservarea integrității istorice a clădirilor industriale și a echipamentelor tehnologice, în ansamblul lor. În scopuri educative pentru generațiile actuale și viitoare, acestea sunt muzeificate, devin exponat, își spun povestea, pentru un public mai mult sau mai puțin numeros. Intervențiile arhitecturale în aceste situații sunt minime, concentrându-se pe repararea și întreținerea structurilor, în spiritul conservării și restaurării.
2. Conversie și extindere, dialog nou-vechi: întâlnită adesea la conversii ale clădirilor și ansamblurilor la scară mare, cu un consum mare de resurse. Noile extinderi sunt realizate pentru a acomoda mai bine noua funcțiune, din rațiuni economice sau din dorința de a crea o clădire reprezentativă . Marile provocări și riscuri constau în stabilirea nivelului schimbării și găsirea unui dialog echilibrat între nou și vechi.
3. Construcții/extinderi „parazit”: se referă la acele intervenții arhitecturale care presupun extinderea clădirii istorice, cu o nouă structură care pare că o „parazitează”, dominând-o. La nivelul limbajului arhitectural, aceste tipuri de extinderi urmăresc adesea integrarea prin contrast.
