Poate deveni pardoseala suport pentru artă? Desigur, mai ales când este vorba de artă decorativă. Este adevărat că, uneori, pot exista probleme de vizibilitate, pentru că mai există câte un obstacol, ori nu putem percepe lucrarea în ansamblul ei din orice unghi. Dar pardoseala poate deveni cu adevărat artă; și unde este locul ei cel mai potrivit dacă nu într-un muzeu? Iar Tate Britain din Londra are ceva de transmis în acest sens. Deși pragul muzeului este trecut de milioane de oameni, puțini sunt cei inițiați care să observe un mozaic realizat de un artist modernist, reprezentând proverbele lui William Blake, ori o replică a pardoselii tepidariumului de la Herculaneum. O artă călcată în picioare, dar recunoscută ca atare. Ideea este că, dacă știm aceste lucruri, parcă felul în care este proiectată clădirea și ceea ce reprezintă ea ni se arată într-o cu totul altă lumină, nu-i așa?
Un adevărat filantrop
Muzeul Tate Britain este situat în zona City of Westminster din Londra, mai exact în Millbank (locul fostei mori a Abației Westminster). Acum se află aici numeroase clădiri guvernamentale, instituții de învățământ și clădiri de birouri importante pentru economia Marii Britanii. Între 1816 și 1890, exista pe acest teren închisoarea Millbank, cunoscută în epocă pentru faptul că mulți dintre prizonieri erau ”candidați” pentru deportarea în Australia. Nu era o zonă prea atrăgătoare a Londrei, mai ales că solul mlăștinos din apropierea Tamisei favoriza apariția și răspândirea bolilor contagioase. Fiind destul de aproape de Parlament, s-a decis demolarea închisorii, astfel că în 1897 a apărut în loc, printre altele, și o clădire în stil neoclasic, menită să găzduiască Galeria Națională de Artă Britanică. Proiectul a fost realizat de Sidney RJ Smith, un arhitect englez care a lucrat intens în acei ani pentru filantropul Henry Tate, în special pentru bibliotecile finanțate de acesta. Tate, un industriaș îmbogățit din panificație și zahăr, a fost darnic nu doar cu angajații săi, ci și cu numeroase instituții de învățământ, spitale, societăți de binefacere și societăți religioase protestante nu tocmai ”canonice” – era un om discret, căruia îi plăcea să facă donații anonime, dar și nonconformist în același timp. Însă celebru l-a făcut finanțarea, alături de guvernul britanic, a ceea ce va deveni Galeria Națională de Artă Britanică, proiect pentru care a donat 150.000 de lire (enorm, la acea dată) și colecțiile sale de artă. Modest de felul său (sau poate cu anumite convingeri politice?), filantropul a refuzat inițial înnobilarea sa, dar a aceptat până la urmă titlul de baronet, pentru a nu ofensa Coroana.
Clădirea finanțată de Tate se remarcă printr-o colonadă clasică la intrare și o cupolă, sub care este amplasată o rotondă. Această rotondă a fost concepută de un arhitect celebru, americanul John Russel Pope (Memorialul Jefferson din Washington este una dintre lucrările sale) și este susținută de niște spectaculoase coloane în stil doric, între care se află nișe mari pentru expunerea statuilor masive. Pardoseala este din marmură albă și neagră, cu modele în formă de solzi (sau scoici). Motivul nișei și cel al scoicii a fost reluat și în construcțiile, respectiv modernizările ulterioare.
De la ridicarea primei clădiri, Tate Britain s-a confruntat cu mai multe perioade de criză, cele mai importante fiind pagubele provocate de revărsarea Tamisei și cele aduse de bombe în cele două războaie mondiale. Picturile din galeriile inferioare, numeroase cărți poștale și cărți valoroase au trebuit salvate (unele dintre ele au fost și deteriorate) pe 7 ianuarie 1928, când parapetul care ținea malul Tamisei a cedat, iar apele au inundat toată zona aceea. De fapt, apa s-a infiltrat prin pardoseală, deoarece vechile celule subterane ale închisorii Millbank nu fuseseră complet acoperite, iar apa se infiltrase prin ele către demisolul muzeului. În timpul Primului Război Mondial, în muzeu au fost găzduiți pacienți ai unui spital din apropiere. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a colecției a fost depozitată în siguranță (circa 700 de lucrări extrem de valoroase au fost duse în secret la Castelul Muncaster din Cumbria), iar o pictură mare de Stanley Spencer, considerată prea mare pentru a fi mutată, a fost protejată cu un zid de cărămidă construit în fața sa.
Permanent în extindere
O primă extindere a spațiului expozițional a avut loc chiar în 1898, când practic s-a dublat suprafața galeriilor, iar o nouă aripă a fost deschisă în 1910. Din 1920 până în 1932, galeria a fost denummită Galeria Națională Millbank, iar din 1932, administratorii au fost de acord să schimbe denumirea oficială în Galeriile Tate.
În 1970, clădirea veche a fost declarată monument istoric, în timp ce extinderile spațiilor de expoziție continuau (1968 – 1979), pentru a găzdui lucrările de artă modernă tot mai multe. În 1987, ansamblul a fost extins cu Galeria Clore, proiectată de James Stirling într-o manieră postmodernă; arhitectura exterioară preia și interpretează, pe secțiuni, materiale și detalii ale clădirii alăturate. Charlie Clore a fost un alt filantrop britanic (de origine evreiască), magnat din domeniile imobiliar, transporturi maritime, comerț cu amănuntul ș.a. Fiica sa a donat muzeului Tate cea mai mare colecție din lume a lucrărilor pictorului, gravorului și acuarelistului romantic englez J.M.W. Turner. Regina Elisabeta a II-a a participat la inaugurare.
Rețeaua Tate mai cuprinde și alte galerii, în alte locații: Tate Modern (situată în Bankside – Londra, dedicată artei moderne și contemporane), Tate Liverpool (artă britanică de după 1500 și modernă), respectiv Tate St Ives – Cornwall (artiști britanici moderni din acea regiune). Toate acestea au în comun faptul că se bazează pe donațiile în opere de artă și bani făcute de Henry Tate la sfârșitul secolului al XIX-lea, desigur cu contribuția masivă a guvernului britanic, care a sprijinit cât a putut aceste proiecte culturale extraordinare. În 1958 a fost înființată organizația Tate Members, care se ocupă de mai multe fundații caritabile, unul dintre obiective fiind sprijinirea artei britanice; oricine poate deveni membru al organizației, cu condiția să contribuie cu o cotizație anuală. Principalul susținător rămâne însă guvernul, de aceea Tate Members trebuie să dea socoteală de activitatea sa în fața Parlamentului.
În 2012, s-a decis o renovare majoră, susținută cu suma de 45 de milioane de lire sterline; o subvenție importantă de aproape 5 milioane a venit din partea Heritage Lottery Fund, iar un milion de la Fundația Tate. Muzeul a rămas deschis pe parcursul renovării, adică în perioada 2012 – 2013, inclusiv când au fost adăugate cele 9 galerii noi. Acestea au fost proiectate cu pardoseli armate masiv, pentru a susține sculpturi grele și trafic intens, acest muzeu fiind printre cele mai vizitate din lume. În acei ani au fost renovată inclusiv intrarea principală neoclasică dinspre Tamisa, iar în rotondă a fost realizată o scară mare în spirală, către balconul circular al atriumului cu cupolă, închis vizitatorilor din anii 1920. Arhitecții de la Caruso St John au creat un design cu conexiuni vizuale puternice între toate nivelurile rotondei, adăugându-se camere special amenajate pentru elevi, o cafenea și o nouă galerie. Spațiile nou create au fost înfrumusețate cu pardoseli din terrazzo, care au preluat modelele originale. Lângă scara de la intrarea principală a fost adăugată și o rampă pentru scaunele cu rotile.
Mozaicuri valoroase
Muzeul are mai multe tipuri de pardoseli, de la parchet de stejar montat cu modele variate, la terrazzo, marmură, gresie, compozite din rocă și, foarte important, mozaic. Cele mai multe dintre ele datează de la renovările din 2012 – 2013, dar unele dintre ele sunt mai vechi. În 2013 s-a montat mult parchet certificat FSC, în variante natur foarte puțin finisat (pentru galerii) și afumat – pentru zonele de restaurant, unde este nevoie de întreținere mai frecventă și a fost nevoie de un tratament pe bază de ulei. Angajamentul muzeului pentru protejarea mediului include și acest aspect, de a folosi în construcție doar lemn certificat de FSC (Forest Stewardship Council), recoltat din păduri gestionate responsabil, fără despăduriri abuzive. Ceea ce mai au comun toate pardoselile este rezistența lor la trafic și la greutatea statuilor expuse. Și, pentru că nu putem să nu observăm acest lucru, vom spune că administratorii s-au ocupat foarte atent de drenaje, în contextul în care zona este vulnerabilă la inundații, așa cum am arătat mai sus. Ca design, teoretic, pardoselile ar trebui să fie simple, să nu ne distragă atenția de la scopul vizitei: să studiem lucrările de artă. Și, totuși, după cum se vede, cei care s-au ocupat în timp de această clădire nu s-au putut abține să nu transforme inclusiv pardoselile în noi puncte de atracție; nu peste tot, ci în anumite puncte esențiale.
În Galeria a II-a a muzeului, putem admira pe pardoseală un mozaic celebru realizat de Boris Anrep în 1923. Boris Anrep (1883 – 1969) a fost un artist plastic și poet de origine ruso-suedeză, care a emigrat în 1917 în Marea Britanie, unde a creat mozaicuri monumentale pentru clădiri importante – The National Gallery, Catedrala Westminster, Banca Angliei, Catedrala Christ the King din Mullingar (Irlanda), numeroase case particulare. De fapt, majoritatea acestora au fost realizate după pardoseala de la Tate Britain, Anrep fiind la acel moment foarte puțin cunoscut (chiar a lăsat la latitudinea beneficiarilor suma cu care să fie plătit). După această realizare, el a devenit însă faimos și comenzile de noi lucrări au început să vină. Impresionat de mozaicurile bizantine din Ravenna în timpul unei excursii în Italia în 1904, el se hotărâse să readucă în modernitate această artă străveche, potrivită atât pentru pereți, cât și pentru paviment. La Tate Britain, în 1921 trebuia refăcută pardoseala în una dintre săli, deoarece fusese distrusă de o bombă germană aruncatăț dintr-un Zeppelin în Primul Război Mondial; s-a decis realizarea unui mozaic tematic, iar lucrarea i-a fost încredințată lui Anrep, având ca temă concepția poetului William Blake despre etica muncii. La momentul acela, încăperea respectivă era dedicată gravurilor și desenelor lui Blake, care între timp au fost mutate. Astfel, putem citi pe pardoseală proverbe precum ”Exuberanța este frumusețe”, ”Dacă nebunul ar insista în nebunia sa, ar deveni înțelept”, ”Vulpea se întreține singură, iar de leu se îngrijește Dumnezeu”, ”Așteaptă-te să găsești otravă în apa stătătoare”. Muzeografii au amplasat mobilierul expozițional astfel încât vizitatorii să poată vedea cât mai mult din mozaic, cu zonele cele mai relevante, deși unii admiratori ai lui Anrep se plâng că sunt zone importante acoperite și nu se pot face fotografii ale întregii pardoseli.
Muzeul Tate a acordat de-a lungul timpului o atenție deosebită mozaicului, așa cum se poate vedea încă de la intrare, unde într-o sală cu coloane ionice este instalat pe pardoseală un mozaic cu piese rectangulare albe și negre care redau un desen repetitiv. Este chiar varianta originală restaurată și sugerează un labirint compus din meandrele clasice ale artei decorative greco-romane, fiind de fapt o reinterpretare a mozaicului descoperit în epoca modernă într-un tepidarium (cameră încălzită dintr-o baie romană) pentru femei, de la Herculaneum – Italia. Herculaneum a fost un oraș acoperit de cenușa vulcanului Vezuviu în anul 79, alături de Pompei. Descoperirile arheologice de la Pompei și Herculaneum au influențat foarte mult neoclasicismul și arta modernă europeană în câteva domenii precum fresca, decorațiunile și, nu în ultimul rând, mozaicul. Chiar și în expoziția propriu-zisă a muzeului putem vedea o lucrare de artă semnată de artistul cu origini românești Paul Neagu, numită ”Obiect palpabil” și care este în bună măsură un mozaic.
