Casele vechi, „cu poveste”, ale Bucureștiului ne fascinează prin ceea ce au reprezentat ele în momentul în care au fost construite, prin stilul de viață pentru care au fost gândite, prin nivelul de calitate încă vizibil, după atâtea decenii și evenimente prin care au trecut, unele nu tocmai fericite. Casele interbelice, în special, ridicate pentru a găzdui familii cu genealogii remarcabile, ajunse atunci la un anumit grad de prosperitate și uneori la un nivel intelectual de elită, nu au apucat totuși să îi bucure pe cei care le-au ctitorit; noii locatari abia reușiseră să se obișnuiască în ele, că a trebui să se confrunte cu dificultățile celui de Al Doilea Război Mondial și, ulterior, cu abuzurile regimului comunist. Decretul de naționalizare din 1950 a trecut aceste bijuterii de arhitectură în proprietatea statului, fără nicio despăgubire, și le-a transformat în sedii ale unor instituții, reședințe pentru lideri comuniști sau pentru oameni simpli care nu aveau nimic în comun cu spiritul locului respectiv. Vom vorbi în continuare despre o asemenea casă interbelică, situată pe o stradă din zona ultracentrală a Bucureștiului, care încă a păstrat ceva din atmosfera acelor vremuri, datorită eforturilor și tenacității urmașilor.
O arhitectură identitară
Casa a fost construită în 1927 după model neoromânesc (sau neobrâncovenesc), cu toate „canoanele” acestui stil care poate fi catalogat în același timp ca istorist, Art Nouveau și chiar eclectic. Majoritatea imobilelor de pe stradă sunt construite în aceeași manieră, reflectând dorința oamenilor din acea epocă de a avea o arhitectură identitară, de ce nu patriotică. Era o mândrie de a avea un stil românesc, inspirat de istorie, tradiții, de apartenența la spațiul balcanic, fără a renunța la ideea de sincronism cu valorile europene, așa cum se întâmpla de facto.
Proprietarul de atunci, bunicul actualului moștenitor, era inginer constructor, cu realizări importante în domeniu, dar a lăsat proiectul casei în responsabilitatea arhitectului și a echipei de execuție, fără a-și neglija celelalte sarcini. Înainte, însă, a cumpărat terenul necesar, pe o stradă cu vile de maximum 3 niveluri deasupra solului. Întreaga zonă respecta acest regim de înălțime, doar recent au apărut la intersecții câteva blocuri din beton și sticlă ce nu au nimic în comun cu arhitectura de ansamblu. Împreună cu soția sa, proprietarul a ales cel mai potrivit proiect și în perioada 1926 – 1927 s-a realizat o casă „la cheie”. Pe parcurs, cei doi vizitau periodic șantierul și discutau unele detalii, sau chiar interveneau mai mult când considerau că pot fi aduse îmbunătățiri; de exemplu, atunci când soția proprietarului a ajuns la concluzia că vrea camere mai înalte, s-a suit pe o scară și a indicat cu umbrela cota la care trebuie să se ridice planșeul (circa 4,20 metri!). Și camerele de la etaj au aceeași înălțime, ceea ce grevează asupra cheltuielilor cu încălzirea, dar spectaculozitatea interioarelor compensează acest aspect. În plus, temperatura este destul de confortabilă în sezonul cald, fără a necesita aer condiționat.
Viața familiei s-a desfășurat firesc în primii ani, după mutarea în casă nouă. Sora proprietarului dădea lecții de pian, uneori gratuite, fiind una dintre întemeietoarele școlii românești în acest domeniu. Întreaga familie, chiar dacă avea preocupări mai pragmatice (bărbații au urmat cariere în domeniul construcțiilor), desfășura și o activitate artistică intensă, muzicală în general, dar avea și o bibliotecă generoasă, cu mii de volume. De asemenea, în familie exista o tradiție pentru activitatea filantropică și umanitară (susținerea financiară a unor intelectuali, donații materiale sau de cărți către biblioteci etc.).
Cei mai grei ani
În 1936, primul proprietar s-a stins din viață. Cutremurul din 1940 a fost pentru casă o probă majoră de rezistență, pe care a trecut-o cu brio. Structura masivă din cărămidă, cu planșee din beton, s-a dovedit foarte solidă, în ciuda înălțimii camerelor și a deschiderilor interioare generoase. Un alt fel de cutremur avea să vină în anii 1950: casa a fost naționalizată, ca și alte peste 9.000 de imobile doar în București. Construcții frumoase, îngrijite, de care proprietarii se putuseră ocupa, avânt și resursele, și dorința de a le păstra așa. În ele au început să sosească după naționalizare diverși chiriași, cu alte așteptări și moduri de a locui.
Din fericire, familia a putut rămâne aici, ce-i drept în spații cu mult restrânse. Refuzul de a pleca a fost practic singura metodă de a evita distrugerea casei printr-o utilizare abuzivă, distructivă, așa cum s-a întâmplat în numeroase alte situații similare.
Totuși, mobilierul original, format din piese deosebite, unele care țineau de istoria familiei, a fost înstrăinat de comuniști sau distrus de noii locatari; ceea ce se poate vedea acum în amenajările interioare, mobilier în stil Biedermeier, reprezintă achiziții recente, de la rude sau persoane evacuate care mai dețineau asemenea obiecte.
Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, capul familiei (fiul primului proprietar, inginer constructor la rândul său) a fost închis timp de 10 ani, în urma unui simulacru de proces, după ce oricum fusese concediat din funcția pe care o avea în Ministerul Construcțiilor. Ulterior, a fost confiscată toată mobila rămasă; permițându-li-se să păstreze ceva, au ales biblioteca, pe care o putem admira și azi. În toți anii care au urmat, au trăit cu spaima că vor fi evacuați de tot, o ultimă tentativă fiind chiar la sfârșitul anilor 1980, când au fost amenințați de niște securiști că vor transforma casa în locație diplomatică.
Acest reprezentant al celei de-a doua generații care a trăit în casă a reușit să vadă căderea comunismului, de care fusese totdeauna convins că se va întâmpla, și să întreprindă primele formalități pentru retrocedare. Fiul său, rămas în Occident în anii 1970, unde făcuse o frumoasă carieră, a revenit în țară definitiv în 1999, unul dintre obiective fiind chiar recuperarea casei – care nu a fost deloc simplă, chiar dacă foștii chiriași la stat nu cumpăraseră după Legea 112/1995. Procesele au durat ani de zile, dar, treptat, scopul a fost atins. Casa a fost declarată monument istoric și, în prezent, adăpostește o fundație culturală, înființată de acest urmaș al familiei. În paralel, s-au realizat și lucrări de renovare, întrucât foștii chiriași, deși nu au distrus, nu s-au ocupat prea mult de întreținerea clădirii, ca de altfel nici instituția care o administra pe timpul comunismului (faimosul ICRAL). Singura îmbunătățire demnă de menționat în anii comunismului a fost schimbarea sursei de încălzire a apei din calorifere: nu s-a mai folosit cazanul cu păcură, așa cum fusese la început, făcându-se conectarea cu rețeaua de agent termic a cartierului.
Renovarea interioară după retrocedare a fost necesară și costisitoare. Parchetul din lemn de stejar, montat continuu la nivelul parterului, precum și tâmplăria, atât cea de interior, cât și cea de exterior, s-au păstrat în stare bună, dar au avut nevoie de recondiționări.
Ușile și glasvandurile interioare, recondiționate și ele, au încă vitrajele originale, din sticlă cristal. Corpurile de iluminat din hol și zona scării (aplicele) sunt de asemenea originale, inclusiv un candelabru sirian, de secol XVIII. S-a renunțat la calcio vecchio și s-a optat pentru o acoperire lavabilă mai practică. Mai pot fi observate câteva finisaje originale de un farmec deosebit, care reflectă epoca interbelică, precum acel mozaic venețian (terrazzo) pe bază de ciment, prezent în zonele cu trafic și umiditate: bucătărie, pragul de la intrare, pardoseala cerdacului de la nivelul etajului. De asemenea, se poate observa o mică suprafață de pardoseală finisată cu ceramică smălțuită, sub formă de pișcoturi, deosebit de rafinată ca aspect și execuție; din păcate, dacă se sparge vreunul, nu se mai poate înlocui. Scara de intrare în apartamentul principal, placată cu marmură, precum și scara de lemn spre etaj s-au păstrat și ele intacte, datorită faptului că proprietarii au rămas să locuiască în acel spațiu și le-au protejat. Pare un miracol faptul că, după aproape un secol, lemnul de stejar al scării, parchetului și al balustradelor din antreu încă își poate dezvălui culoarea specifică de portocală. Barele de prindere a covoarelor de pe scări sunt încă la locul lor, având un oarecare rol ornamental. Într-o notă deosebită au fost abordate tavanele casetate de la parter, toate pe structură de beton și profilate în ipsos, unele cu finisaje din lemn exotic.
Structura de lemn a cerdacului, de inspirație rustică, arată încă de parcă a fost montată cu câțiva ani în urmă. Este adevărat, și calitatea lemnului pare să fie alta – predomină și aici stejarul, un lemn cunoscut pentru stabilitatea și rezistența sa după uscare. Acoperișul era destul de afectat și a trebuit reparat. O serie de lucrări sunt necesare în continuare, în special la demisol, unde umezeala și-a făcut simțită prezența în ultimii ani. În ciuda dimensiunilor generoase, pe alocuri chiar monumentale, și a finisajelor elegante, casa despre care am vorbit își păstrează o serie de proporții care pot fi definite ca firești, lipsite de ostentație. Este una dintre virtuțile acestui stil neoromânesc care admite și amenajări eterogene, adaptative, așa cum sunt de altfel și trendurile actuale – cu elemente vintage și techno, cu amintiri de familie și obiecte pur practice, cu un echilibru subtil între intimitate și exhibare. Și, ceea ce este de lăudat, renovarea nu încearcă o translație integrală în prezent, doar cu finisaje moderne, așa cum vedem că se mai întâmplă uneori. Este o renovare bine calibrată, care nu sacrifică spiritul locului și rămâne să spună, în continuare, o poveste care se reînnoiește.
