Bucureștiul este un oraș relativ nou, atestat abia la mijlocul secolului al XV-lea; nici clădirile sale rămase în picioare nu sunt mai vechi, deși avem informații că pe aceste locuri au existat construcții din vremuri imemoriale. Putem găsi biserici de secol XVII și XVIII, hanuri din prima jumătate a secolului al XIX-lea (Manuc, Gabroveni), Spitalul Colțea cu o istorie de 300 de ani și, desigur, Curtea Domnească Veche, în fond o ruină. Au rămas puține case vechi, din diverse motive: incendii, cutremure, modificări urbanistice, demolări – firești într-un oraș dinamic, cu aspirații europene, tot mai cosmopolit și mai aglomerat. În plus, multe case din acea epocă erau construite din materiale perisabile – lemn și chirpici. Din perioada când Bucureștiul era încă un oraș balcanic, cu o arhitectură specifică, nu mai există decât câteva case relevante, printre care casa de târgoveț de pe Calea Șerban Vodă, niște spații de locuit de la vechile mănăstiri și câteva case de mahala, cu prispă, rămase în picioare prin cine știe ce miracol. Cea mai faimoasă este însă Casa Melik, despre care vom vorbi în continuare.
Casa Melik a fost construită în anii 1750 – 1760 de către un spătar, dregător militar la curtea domnească (numele lui nu ne-a parvenit), care i-a imprimat clădirii un aspect local, de conac, specific reședințelor boierești de la acea dată. Terenul, aflat la marginea cartierului locuit de armeni, era mult mai mare decât actuala curte a proprietății, însemnând toată Strada Spătarului din zilele noastre. Exista acolo și o fântână, numită ”Puțul Spătarului”, care a supraviețuit până în anii 1970, iar zona era mult mai aerisită, cu livezi și grădini, cu locuințe răsfirate ale meșteșugarilor (tinichigii, olari, franzelari) ce își doreau apropierea de Obor – care și el a migrat tot mai departe de centrul orașului. Practic, era marginea Bucureștiului, bariera de est marcată de Podul Târgului de Afară, adică actuala Cale a Moșilor. Pe lângă conacul ridicat cu meșteri locali, proprietatea mai cuprindea toate acareturile de care o gospodărie boierească nu se putea lipsi: casă pentru slugi, bucătărie, grajduri, spălătorie, hambare ș.a.m.d. Din toate acestea a rămas doar casa, din fericire într-o formă foarte apropiată de cea originală, în jur aflându-se doar imobile construite începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, până prin anii 1940.
În 1815, urmașii spătarului au vândut casa unui negustor armean, pe nume Kevork Nazaretoglu, care o renovează pentru a se muta în ea la 1822 (an inscripționat deasupra ușii de la intrare). Fiul lui, Agop, a moștenit locuința în 1847 și a dat-o mai departe fiicei sale, Ana, ca zestre la nunta aceasteia cu arhitectul Jakob Melik, armean de origine la rândul său. Unele surse arată că Melik, care studiase la Paris și se considera francez în bună măsură, i-a cunoscut acolo pe revoluționarii pașoptiști români, iar la finalul evenimentelor din 1848 i-a ascuns în podul casei pe Ion Heliade Rădulescu, C.A. Rosetti și Ion Brătianu. Nevoiți să ia drumul exilului împreună cu alte zeci de pașoptiști, cei doi soți și Agop Nazaretoglu au petrecut următorii 9 ani la Istanbul și Paris, după care s-au întors și și-au petrecut restul vieții în casa de pe Strada Spătarului, după o nouă renovare necesară. Probabil de atunci datează și aspectul ușor modificat al fațadelor, cu decorațiuni neoclasice (coloane, cornișe, frontoane de fereastră), așa cum întâlnim în epocă la numeroase clădiri mai ”răsărite” – de exemplu la Hanul lui Manuc. Neavând copii, Ana lasă casa comunității armene, pentru găzduirea femeilor nevoiașe, ceea ce s-a petrecut însă abia în 1920, după îndelungi procese pentru moștenire. În această etapă a mai fost efectuată o renovare, chiar o mică recompartimentare, conform planurilor lui Paul Smărăndescu, arhitect pasionat de stilul neoromânesc. Azilul pentru femeile armene a fost însă desființat în 1947 și, timp de 20 de ani, casa a fost închiriată de stat diverșilor chiriași, așa cum s-a întâmplat cu numeroase clădiri de patrimoniu în timpul regimului comunist. În situații de acest gen, clădirile se degradează deosebit de repede, iar Casa Melik nu a fost scutită. Salvarea a venit când doi români stabiliți în Franța în perioada interbelică, Serafina și Gheorghe Răut (el fusese directorul filialei pariziene a băncii Marmorosch Blank) au dorit să doneze țării de origine cea mai mare parte din colecția lor de artă (circa 1.200 de obiecte), condiția fiind ca expunerea să se facă în casa Melik, pe care o cunoșteau. Gheorghe Răut era un bun prieten, admirator și susținător (inclusiv financiar) al pictorului Theodor Pallady, cei doi locuind în aceeași clădire la Paris. Pictorul a părăsit Franța în 1939 și s-a mutat la București, unde a murit în 1956, lăsândui-i prietenului său multe din picturile rămase în atelierul parizian. Colecția Răut cuprindea așadar tablouri ale lui Pallady, dar și ale altor pictori europeni (francezi, olandezi, englezi, spanioli), precum și numeroase obiecte de artă asiatică. Statul român s-a conformat, a trecut clădirea în patrimoniul Ministerului Culturii, chiriașii au fost relocați iar renovarea care a urmat a adus clădirea la aspectul pe care îl regăsim și azi în mare parte. Acea renovare s-a făcut cu ajutorul unui grup de arhitecți din cadrul Direcției Monumentelor istorice, care au colaborat cu istorici și arheologi pentru a rezulta o clădire cât mai valoroasă patrimonial. Casa a funcționat ca muzeu între 1971 și 1977, apoi colecția Răut a fost reamplasată în Muzeul Colecțiilor de Artă, iar edificiul a rămas neutilizat timp de mulți ani. În 1994, destinația a fost restabilită, colecția s-a întors la locul ei, iar în prezent putem vorbi despre Casa Melik ca Muzeul Theodor Pallady.
Pardoselile interioare sunt acoperite cu lemn (parchet) la etaj, iar la parter cu plăci ceramice neglazurate, așezate în linie, ceea ce pare o soluție fericită. Parterul nu este foarte înalt, iar nivelul pardoselii lui este ușor sub nivelul solului curții, deși atunci când clădirea a fost pregătită să devină muzeu s-a încercat revenirea la nivelul de călcare original. Aceasta face ca parterul să semene oarecum cu un demisol înalt, deci umiditatea poate deveni o problemă pentru pardoselile sensibile la apă. Deseori la clădirile foarte vechi apare o problemă privitoare la nivelul solului în raport cu planul pardoselii; pe de o parte, clădirea se ”scufundă”, iar pe de alta nivelul solului se ridică prin acumulări continue. De-a lungul secolelor, cotele zonelor locuite se ridică de la resturi din gospodărie sau de la vegetație, adaos de pământ pentru amenajare, resturi din demolări sau incendii, praf din eroziune etc. Un caz evident este de exemplu Biserica Sf. Gheorghe Nou din centrul Bucureștiului, care în cele trei secole de existență a rămas cu 60 – 70 cm mai jos decât nivelul terenului înconjurător, în bună măsură din cauza resturilor de la incendiul din 1847, când a ars în întregime Hanul Sf. Gheorge din apropiere. În cazul Casei Melik, este vorba de doar 30 cm.
La pardoselile ceramice de la parter, instalate la renovarea din anii 1970, un efect deosebit îl dau treptele care dau diferențe de nivel și cele de la baza scării, realizate din grinzi groase le lemn. Lemnul are o prezență importantă în structura și amenajarea casei (stâlpii de la intrare, veranda largă de la etaj, lambriurile, tâmplăria, plafoanele sculptate sau casetate etc.), ceea ce conferă acesteia o căldură și o intimitate aparte. Veranda menționată era inițial un pridvor deschis, care a fost închis la renovarea din 1920, în timp ce golurile ferestrelor care dădeau spre acesta au fost lărgite, pentru a avea un aport mai mare de lumină. Parchetul, de asemenea, este din lemn de stejar, montat englezesc (wood strip), care este de dată recentă – din anii 1970, ca și pardoselile ceramice; chiar dacă în urmă cu sute de ani parchetul avea probabil alte modele, s-a păstrat totuși acest aspect, al adoptării pardoselilor din lemn. Știm cel puțin că arhitectul Melik folosea parchet la proiectele pe care le derulase, inclusiv la Istanbul.
La exterior, vizitatorii muzeului se pot bucura de o grădină de câțiva ari, ceea ce este un privilegiu în această zonă a Bucureștiului. Aleile, ca și trotuarul de protecție al fundației, care se desfășoară împrejurul casei, sunt din lespezi de piatră pe pat de ciment. În această ambianță este amplasată și o statuie care îl reprezintă pe Theodor Pallady, semnată de Gheorghe Anghel, sculptor român căruia îi datorăm și alte monumente celebre: statuia lui Mihai Eminescu din fața Ateneului Român, bustul lui Enescu din aceeași instituție, o altă statuie a lui Pallady de la Craiova și altele.
