Ateneul Român simbolul unei Românii europene

Ateneul Român reprezintă o clădire emblematică a Bucureștiului. Construită în stil eclectic, cu elemente neoclasice, este printre primele clădiri monumentale de inspirație europeană care au apărut în perioada domniei lui Carol I, reconfigurând arhitectura Capitalei. În această construcție se reflectă câteva dintre principiile iluminismului, deopotrivă cu idealurile naționale. Simetria, fresca circulară din sala de concerte, inscripțiile cu numele unor mari oameni de cultură români și europeni, ori ale disciplinelor cunoașterii, ne conving de rolul programatic al acestui edificiu, cu valențe educative, formatoare, raționaliste pentru România modernă care se construia.

La margine de București

Podul Mogoșoaiei, drum deschis de Constantin Brâncoveanu la 1692, devine în 1878 Calea Victoriei, iar trupele române victorioase în Războiul de Independență defilează pe acest traseu devenit artera principală a Bucureștiului. Bulevardul pavat cu piatră era mărginit la început de case boierești, biserici și prăvălii, apoi trep­tat de hoteluri, cafenele, palate și instituții ale statului. „Capătul podului” de odi­nioa­ră devine, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Piața Victoriei, marcând direcția nordică de expansiune rapidă a orașului. Este și perioada în care zona aceasta a devenit dezirabilă pentru lumea bună. Așa cum se întâmplase și în Cotroceni, unde reședința de vară a monarhiei crescuse atractivitatea zonei, și extinderea Palatului Regal (în varianta lui veche, dispărută complet în 1935) a mutat centrul de greutate al Capitalei de-a lungul Căii Victoriei, spre nord. Nu departe de Palatul Regal, exista un teren care aparținuse familei Vă­că­reștilor, pe care se aflase la un moment dat o biserică a Episcopiei Râmnicului; după ce aceasta se năruise, terenul fusese transformat în grădină publică și, parțial, în manej pentru o școală de călărie, iar uneori pentru reprezentații de circ. Aici se va construi un palat dedicat culturii (spec­tacole muzicale, expoziții, conferințe), de către Societatea „Ateneul Român”, care luase naștere în 1865 și decisese să își creeze un sediu propriu, ca să nu mai fie nevoită să își desfășoare activitatea în saloanele Ministerului Instrucțiunii. Deși în zonă apăruseră reședințe ale unor familii aristocratice (Boerescu, Cretzeanu, Cesianu, Slătineanu, Filipescu, Lahovari, Manu etc.), locația nu era foarte apreciată de burghezia bucureșteană, fiind con­si­derată „la marginea orașului”. Dar decizia fusese luată. Pentru întocmirea proiec­tului, a fost solicitat Albert Galleron, unul dintre primii arhitecți francezi care au venit în România, schimbând aspectul Bucureștiului și al marilor orașe ale Regatului. Acesta, recomandat de însuși Charles Garnier, arhitectul Operei din Paris, a petrecut câțiva ani în București, timp în care a conceput Ateneul Român, Palatul Băncii Naționale a României, dar și numeroase reședințe private ale unor familii bogate din România. Absolvent al faimoasei École de Beaux-Arts din Paris și discipol al lui Garnier, Galleron era atras de arhitectura neoclasică, stil pe care l-a imprimat și clădirii Ateneului.

Dați un leu pentru Ateneu!

În proiect au fost angrenați și con­struc­tori, arhitecți sau oameni de cultură români, precum Constantin Alexandru Băicoianu (diriginte de șantier), Grigore Cerchez, Alexandru Orăscu, Constantin Olănescu, Ion Mincu, Alexan­dru Odo­bescu (consultant „științific”) și mulți alții. Nicolae Kretzulescu, Constantin Esarcu, Petre S. Aurelian, V.A. Urechia, cei care fondaseră Societatea „Ateneul Român”, au fost și ei implicați direct în acest proiect.

O comisie formată din personalități po­litice și ingineri experimentați recomanda ca proiectul „să nu neglijeze nimic pentru a se asigura atât buna organizare a deo­sebitelor servicii, cât și toate garanțiile de confort, și mai cu deosebire de siguranță indispensabilă oricărui edificiu destinat a conține nu numai o mare aglomerațiune de persoane, dar și însemnate colecțiuni de bogății literare sau artistice”. Grija pentru detalii impuse proiectului este im­pre­sio­nantă – de exemplu, trebuiau folosite doar ma­teriale incombustibile, iar zona pre­văzută a deveni muzeu trebuia să fie luminată cu lumină naturală provenită doar dinspre nord, pentru ca tablourile și manuscrisele vechi să nu fie afectate de razele soarelui. Este adevărat că, o pe­rioa­dă, aici a funcționat Pinacoteca Statului, dar s-a renunțat – tablourile au fost pre­luate de Muzeul Național de Artă al Ro­­mâniei. S-au punctat, de asemenea, acele aspecte care puteau compromite sta­bilitatea edificiului, iar cel mai impor­tant a fost cupola de 28,5 metri, înălțată la 16 metri deasupra pardoselii sălii de concerte. Astfel au fost supradimensionate zidurile care susțin cupola și, pentru a putea inspecta starea acesteia în timp, respectiv pen­tru întreținerea sistemului de ilu­mi­nare, a fost lăsat un spațiu între pla­fon și acoperiș.

Cu toată această efuziune culturală, Societatea „Ateneul Român” nu dispunea de prea multe fonduri, așa că s-a organizat o subscripție publică, cu lozinca devenită faimoasă „Dați un leu pentru Ateneu!”, lansată la Teatrul Național în 1885, în cadrul unui bal fastuos.

Puțini știu însă că această subscripție publică era stimulată printr-o loterie, în care cel mai mare câștig era de 75.000 de lei; nu știm cine a primit câștigul loteriei, știm doar că, la o lună după ce a fost atribuit, în cadrul unui eveniment or­ga­nizat pe 22 mai 1886 în Grădina Cișmigiu, a fost cumpărat terenul. Din donații și loterie fuseseră strânși 500.000 de lei, suficienți pentru a susține o bună parte din proiect (până la final, au fost necesari peste 830.000 de lei aur).

Pe teren exista o fundație destul de solidă din cărămidă, pe care Societatea Ecvestră Română voise să construiască un manej de mari dimensiuni. Această fun­dație a fost păs­trată și integrată de Galle­ron în proiectul său – chiar pornise de la această idee când a conceput clădirea Ateneului.

Se poate spune că forma circulară a construcției a pornit de la amprenta fundației respective, ceea ce nu a fost deloc o idee rea, așa cum ne arată rezultatul. În mai puțin de doi ani, clădirea era ridicată într-o primă formă, fiind inaugurată la 14 februarie 1888. Între 1893 și 1897, s-a con­tinuat cu o aripă în spate, spre strada Nicolae Golescu, dar modificări se fac și în anii 1924 – 1928, spre Strada Episcopiei.

De atunci, clădirea și-a definit treptat rolul său în peisajul culturii românești, renunțându-se la alte destinații și deve­nind exclusiv spațiu dedicat evenimentelor mu­zicale (în prezent, este sediul Filar­monicii „George Enescu”). În anii 1919 – 1920, a găduit pentru o scurtă perioadă Parlamentul României. Scăpat ca prin minune de bombele lansate din zepeline și avioane în Primul Război Mondial, a suferit totuși daune în 1944, când a fost afectat ușor de raidul americane din 4 aprilie, dar destul de serios după atacul germanilor de la sfârșitul lui august, când a primit lovituri în zonele laterale, în cupolă și la fațadă.

Pro­ximitatea Palatului Regal, vizat de bombardamente, nu a fost un avantaj în aceste cazuri. În perioada postbelică, daunele au fost remediate sporadic, astfel încât cea mai importantă restaurare și modernizare a fost efectuată în perioada 1994 – 2004, când au fost reali­zate inclusiv lucrări de con­soli­dare, de asa­nare a fundației, recon­dițio­narea stu­caturilor ș.am.d.

Intrarea, rotonda și sala de concerte

Clădirea de 41 metri înălțime este do­mi­nată de o cupolă largă, cu structură me­talică sprijinită pe un tambur de cără­midă, ce acoperă sala principală de spec­tacole. Structura este una din cără­midă portantă, iar pe alocuri au fost folosite centuri de beton, la intervențiile de după disturgerile provenite din bom­bar­damente. Intrarea din exterior se face printr-o galerie de opt coloane ionice, precum Erehteionul de pe Acropole, având o lățime de 48 de metri. Coloanele clasice sunt totdeauna în număr par. Scările exterioare cu șapte trepte late (inițial opt, dar acum una a fost acoperită în pavajul realizat ulterior) sunt de calcar atent șlefuit; coloanele sunt, de asemenea, din calcar bej, parțial finisate cu similipiatră de aceeași nuanță. După peristil, pe fațadă sunt amplasate cinci medalioane în mo­zaic, reprezentând domnitori ai Țării Românești și Moldovei.

Holul mare de la parter (rotonda) are o scară de onoare monumentală și mai multe laterale în spirală, toate din mar­mu­ră de Carrara, care urcă spre sala mare. Scara de onoare provine, de fapt, din etapa a doua de construcție, și a fost proiec­tată/adăugată de arhitectul Leonida Ne­grescu. Cele 12 coloane dorice ale ro­ton­dei care delimitează o zonă centrală și susțin sala de spectacole sunt realizate (puțini știu acest lucru) din fontă masivă peste care „maeștrii” italieni Axerio au apli­­cat stucomarmură roz excelent fini­sată, astfel încât cu greu poți face deo­sebirea față de o coloană de marmură pli­nă fără să o atingi sau să o ciocănești cu degetul. Pentru această lucrare de excepție, ca și pentru altele similare la Palatul Regal, Palatul Cotroceni și Palatul BNR, frații Axerio, naturalizați în România (locuiau la Slănic Prahova), au fost decorați de Carol I cu Crucea Regală în grad de Cavaler. Restul coloanelor din rotondă sunt inspirate de ordinul corintic, marcând astfel caracterul integrator al întregii arhitecturi clasice.

Pardoselile din rotondă, ca și cele din zonele de supantă ori cele de la demisol, au fost executate din terrazoo de marmură în nuanțe alb, negru, bej și roșu. Grafica urmează modele clasice, în general cercul, soarele și spirala, prezentă și la capitelurile coloa­nelor ionice. Este întâlnită, de ase­menea, și svastica, un simbol al civilizațiilor indo-europene, împrumutat de cultura greacă antică și transmis Europei moderne. Abia câteva decenii mai târziu după construirea Ate­neului, svastica va deveni un simbol con­troversat, prin folosirea lui de către naziști. Remarcabil este faptul că par­doselile de mozaic terrazzo nu au rosturi de dilatare – nici nu se foloseau în mod inten­ționat la acea vreme. Fiind un spațiu amplu, puțin încălzit în timpul iernii, iar vara cu o inerție termică mare, tem­peratura rămâne relativ constantă, astfel încât variațiile di­men­sionale sunt mici. Totuși, acolo unde supra­fețele continue sunt mari, pot fi observate câteva fisuri care au tentința să se lărgească; la un moment dat, această par­doseală, valoroasă cel puțin prin faptul că este cea originală, va trebui restaurată.

Sala de concerte, de formă circulară, este concepută ușor în amfiteatru, cu câteva loje și scena decupată ca o nișă. Arhitectura aceasta îi conferă o acustică deosebită, recu­noscută în lumea muzicală inter­națio­nală. Fără a fi o sală mare (are aproximativ 1.000 de locuri), este totuși spectaculoasă datorită cupolei bogat ornamentate și frescei perimetrale de 70 de metri (3 metri înălțime) realizate de Costin Petrescu în anii 1933 – 1939. Este alcătuită din 25 de scene consid­erate sugestive pentru istoria României, una dintre ele (repre­zen­tându-l pe Carol al II-lea, devenit indezirabil, și pe Marele Voievod Mihai, moștenitorul tronului) fiind mo­difi­cată la cererea lui Ion Anto­nescu în 1940. Aceasta din urmă a fost înlocuită cu o alegorie: provinciile ro­mâ­nești întruchipate de țărănci. Fresca nu a fost amenințată de distrugere în perioada comunistă, așa cum s-a întâmplat în alte situații, dar a fost acoperită până în 1966 cu o pânză roșie. În perioada 1964 – 1967, s-a făcut o renovare generală a sălii de concerte, în principiu pentru a se mo­der­niza clima­tizarea, iar în acest scop par­­doseala a fost ridicată, făcând loc de­desubt instalațiilor. Pe lângă montarea unui sistem de aer condi­ționat, s-a realizat renovarea tavanului, înlocuirea fotoliilor și unele modificări ale lojelor și avanscenei. O serie de crăpături au apărut după cutremurul din 1977, dar remedierile au fost superficiale, astfel încât cele mai multe vicii au fost îndepărtate la ultima renovare încheiată în 2004. Par­doseala în zona spectatorilor este acum din PVC rezistent la trafic și mochetă de catifea, iar scena a fost acoperită cu parchet masiv din lemn de stejar.