Alei și pavaje vieneze

Este dificil, aproape imposibil, să definești cumva arhitectura Vienei, oraș care a fost, timp de mai multe secole, capitală imperială, cel de-al patrulea oraș al lumii ca întindere și populație, după Londra, New York și Paris, concentrare a patrimonoului mondial înscris acum pe lista UNESCO. Vom încerca să dăm în continuare câteva repere, ghidați de notorietate și fără pretenția de a face o listă completă sau vreo clasificare, ci doar cu ochiul amatorului de spectaculos. Vom observa, de asemenea, în fiecare caz, pardoselile utilizate – unele originale, altele noi sau recondiționate. În general, pavaje interioare și exterioare despre care putem spune că mizează pe simetrie și simplitate, gândite parcă pentru a pune în valoare arhitectura și, în acelașii timp, să dea senzația de spațiu larg, de monumentalitate pe cale de consecință.

Viena a fost și rămâne unul dintre cen­trele economice, politice și culturale ale Europei, deși în acest moment nu mai este un reper demografic – orașul, fără zona metropolitană, are o populație aproximativ egală cu cea de acum un secol, adică un pic sub două milioane de locuitori. Intrarea orașului în “istoria mare” se petrecea în 1278, când regele german Rudolf I, din Casa de Habsburg, înce­pea domnia acestei familii legendare în Austria, dinastie care a durat până în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial. Este drept că Viena s-a aflat în Evul Mediu în umbra orașului Praga, reședință imperială pentru Casa de Luxemburg. Dinastia de Habsburg a încercat să dezvolte noua capitală, pentru a ține pasul; o contribuție remarcabilă îi este recunoscută lui Rudolf al IV-lea, care, printr-o politică economică inteligentă, a ridicat nivelul de trai al populației și a venit cu câteva repere importante de civilizație: Uni­versitatea în 1365 (după modelul Uni­ver­sității Caroline din Praga) și construirea Bazilicii „Sfântul Ștefan”. În 1556, Viena a devenit reședință imperială, după intrarea Regatului Ungariei și al Boemiei sub dominația Casei de Habsburg. Astfel, de-a lungul istoriei, Viena a fost capitala Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană și, în anii 1867-1918, a Imperiului Austro-Ungar. Aspectul de astăzi al orașului, unitar prin grația și detaliile construcțiilor, eclectic prin multitudinea de influențe și idei, își are originile în secolele XVIII – XIX. În timpul împărătesei Maria Terezia (1740-1780) și al fiului ei, Iosif al II-lea, Viena a devenit cu adevarăt strălucitoare prin creațiile unor arhitecți celebri precum Johann Lukas von Hildebrand sau Josef Emanuel Fischer von Erlach.

Istoria a adus perioade de prosperitate sau de insecuritate, dar permanent au apărut clădiri care au adus ceva nou unui oraș vechi dar dinamic, marcat fără echivoc de lunga epocă a domniei Casei de Habsburg. Goticul, clasicul și barocul se îmbină armonios cu mai noile Art Deco (Jugendstil în varianta germană) și, ulterior, cu modernismul vienez sau alte curente, multe dintre ele cu profund specific local. Arhitectura vieneză își datorează în bună măsură spectaculozitatea (și poate și originalitatea) unui act radical de urbanism: în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, împăratul Franz Iosef I va încerca să transforme pentru totdeauna Viena prin constituirea actualului bulevard Ring, astfel încâ în acest moment foarte multe atracții se găsesc în interiorul și de-a lungul acestuia, constituind “sufletul” orașului. Ca o consecință, în acest context, secolul al XIX-lea avea să aducă în peisajul arhi­tectonic vienez și mondial un nou curent – Art Deco sau ”Jugendstil”. Princi­pala influență a avut-o Otto Wagner, a cărui viziune de ansamblu este încă vizibilă, fiind arhitectul care a combinat cel mai bine tradiția istorică și tendințele moderne.

Iată în continuare câteva clădiri reprezentative, sperăm ca selecția noastră să fie pe placul cât mai multora dintre dumneavoastră.

Stephansdom este unul din obiectivele emblematice ale orașului și ale Austriei, construit începând cu secolul al XII-lea și finalizat abia în 1433. Prin urmare, și stilurile întâlnite aici sunt diverse, de la romanicul de început, la goticul medieval și la relativ recentele adaosuri baroce din interior, constituind un eclectism destul de rar întâlnit în Europa. Domul măsoară 34 metri în lățime și 107 metri în lungime și are patru turnuri – cele două care străjuiesc intrarea principală (Heiden­türme) au o înălțime de 65 de metri, iar cel mai înalt turn este cel din partea de sud, care măsoară 137 de metri. Clopotul domului cântărește nu mai puțin de 22 de tone…

O scară permite vizitatorului intrarea într-un turn, oferindu-i o minunată priveliște de la o înălțime de 70 metri. Pardoseala navei este simplă, din piatră albă și roșiatică, montată în șah, ceea ce creează senzația de spațialitate și lasă privirea să se con­centreze către zonele laterale, respectiv spre cele nu mai puțin de 18 altare.

Sub podeaua cate­dralei se află de fapt numeroase catacombe, în care sunt păstrate rămășițele a mii de credincioși, laici sau clerici, inclusiv membri ai dinastiei de Habsburg. În ultimele decenii, există o preocupare continuă pentru con­ser­varea edificiului, în contextul în care umezeala a afectat vizibil rezistența calcarului folosit pentru construcție. Întrucât mate­rialele sunt degradate de temperaturile scă­zute și de particulele de fum sau grăsime care se depun (sigilând piatra, ceea ce nu este bine), administrația a instalat sisteme de încălzire în sezonul rece, astfel încât tem­peratura să nu scadă niciodată sun 10°C, iar aerul să circule cu ajutorul unor sisteme de ventiație. Catedrala are la dispoziție o echipă permanentă de pietrari care au grijă să înlocuiască piesele dete­riorate, fie că este vorba despre pardoseli, ziduri sau sculpturi.

Karlskirche este o frumoasă și originală biserică în stil baroc, având elemente clasice de sorginte greco-romană, inclusiv două coloane amplasate de-o parte și de alta a întrării, asemănătoare columnei lui Traian din Roma. Dedicată Sfântului Carol Borromeo (unul dintre marii contra­re­formiști ai secolului al XVI-lea), biserica a fost gata în 1737, construcția fiind începută în 1716, în urma unei epidemii, la cererea Împăratului Carol al VI-lea al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană.

În realizarea ei s-au implicat mai mulți arhitecți, în urma unor concursuri de proiecte, așa cum s-a întâmplat cu ma­jo­ritatea edificiilor imperiale.

Palatul Belvedere se află în mijlocul unui parc splendid și a fost construit pentru Eugen de Savoia de un important arhitect baroc, J.L. von Hildebrandt. Domeniul are două castele, construite între 1714 și 1722, unite de grădini alpine (primele din Europa) amenajate cu bazine de apă, fântâni, sculpturi, trepte de marmură și mici cascade. Tema întregului ansamblu este călătoria omului din întuneric către lumina divină.

După moartea Prințului Eugen în anul 1736, domeniul a intrat în proprietatea Casei de Habsburg. În prezent, terasele deschise din fața intrărilor și aleile parcului sunt acoperite fie cu asfalt, fie cu pietriș pur și simplu, care permite drenarea terenului.

Biserica Votivă (Votivkirche) este o clădire neogotică datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (construită între 1856 și 1879). Biserica are lungimea de 85 de metri, lățimea de 55 de metri și două turnuri care se rifică la înălțimea de 99 de metri. Ea este amplasată pe Ringstrasse, strada circulară din centrul Vienei trasată în acea perioadă pentru a înlocui zidurile medievale ale orașului. Biserica a fost considerată o mulțumire adusă lui Dumnezeu din partea dinastiei, pentru faptul că Împăratul Franz Joseph a supraviețuit unei tentative de asasinat, pus la cale de un naționalist maghiar. În interior putem vedea o impresionantă pardoseală ceramică, cu o cromatică variată – alb, bleu, maro, gri, bej, roșu. Aceasta conferă inte­riorului o anumită somptuozitate, care se regăsește și în decorațiunile interioare.

Palatul Schönbrunn a servit drept reședință de vară a Casei de Habsburg din secolul al XVIII-lea până în 1918. Printre cele 45 de camere deschise spre vizitare (din cele 141 ale palatului), se numără și camera lui Napoleon Bonaparte, unde împăratul francez și-a avut reședința din 1805 până în 1809. Clădirea cu interioare în stil rococo, deosebit de spectaculoase, este înconjurată de un parc mare, cu grădini baroce, alei dispuse geometric, garduri vii, fântâni arteziene și statui de marmură în stil clasic. În apropiere se află așa-numita „Palmenhaus”, clădire destinată plantelor exotice construită din sticlă în 1883, cea de-a treia ca mărime de acest gen din lume. “Ruinele romane” sunt de fapt realizate în 1778 după proiectul lui Hohenberg, care a construit și renumita Gloriette, un fel de intrare pe o colină din spatele castelului. De aici, vizitatorul poate să savureze o minunată priveliște asupra castelului și a grădinilor sale, a bazilicii Sfântul Ștefan (Stephansdom) și a centrului Vienei. Aleile și terasele sunt abordate și aici destul de simplu, cu pietriș sau cel mult piatră cubică.

Hofburg, reședința imperială de altă dată, este un complex arhitectural din epoci diferite, care s-a extins de-a lungul timpului, acum cuprinzând 18 corpuri și 19 spații exterioare. El este sediul pre­șe­dintelui republicii federative austriece, adăpostește mai multe muzee, precum și Biblioteca Națională a Austriei. Tot aici se găsesc apartamentele imperiale, spațiul privat ce a aparținut Împăratului Franz Josef, saloanele de mese, de bal etc., capela curții și capela muzicală, în aripa veche a palatului (Schweizerhof) ce datează din 1277, respectiv grajdurile imperiale din secolul al XVI-lea, cu școala de călărie spaniolă și muzeul „Lipizzaner”.

Looshaus este o altă clădire iconică a Vienei, simbol al modernismului (1912), care contrastează cu istoricismul, dar evită ornamentația secesionistă. Urmărește func­țio­­nalitatea, dar depășește simplul uti­li­­­tarism prin materialele selecte, chiar sompt­uoase: marmură verde de Eubeea, pardoseli interioare de marmură și inserții de alamă, vitraje de sticlă elaborate, lambriuri de mahon etc. Și, ca detaliu de construcție, a fost ridicată pe o structură de beton armat, o raritate la acea vreme, care a permis crearea de spații interioare ample.

Secession – iată un nume care a marcat arhitectura universală. Unul dintre elevii și discipolii lui Otto Wagner, Iosif Maria Olbricht, a realizat în 1898 o clădire care avea să devină simbol al ruperii arhitecților germani de trecutul istorist din secolul al XIX-lea. A devenit sediul secesiunii vieneze și un centru al designului european pe următoarele trei decenii. Secession, căci așa a și fost numită clădirea, are o cupolă uriașă din frunze aurite de laur. Deasupra intrării în pavilion, a fost scris motto-ul mișcării secesioniste: “Fiecărei epoci arta ei, artei libertatea ei” (în germană Der Zeit ihre Kunst. Der Kunst ihre Freiheit).

Hundertwasserhaus, un imobil cu 50 de apartamente construit de Frieden­sreich Hundertwaser, a fost o apariție inedită și deloc ieftină în Viena anilor 1980 ai secolului trecut. Proiectul a stârnit contro­verse, fiind necesari ani de zile până la aprobare, dar în prezent este considerat parte a patrimoniului cultural austriac, fiind una dintre cele mai vizitate clădiri ale Vienei.

În general, partea modernă a arhitec­turii vieneze poartă semnatura unor per­sonalități ale noului val, cel mai cu­noscut nume fiind acest arhitect, Frieden­­sreich Hunderwasser, care a reușit să impună un stil nou, profund original, carac­terizat prin evitarea liniilor drepte și atracția pentru culori intense. În cazul acestei clădiri, podelele sunt ondulate, iar pe acoperiș a fost pus pământ și vegetație, conceptul bazându-se în fond pe apro­pierea omului de natură – în total sunt 250 de arbori și arbuști distribuiți în cadrul complexului, unii crescând chiar din interiorul camerelor. Se spune că Hunder­wasser nu a cerut niciun ban pentru acest proiect, satisfacția lui fiind că a evitat construirea unei clădiri urâte, așa cum se prevăzuse inițial pentru spațiul respectiv.

Construcția a stârnit atâta vâlvă, încât, când s-a organizat o zi a porților deschise, au venit 70.000 de oameni. Apartamentele au diferite dimensiuni și planuri, iar unele dintre ele se desfășoară pe două etaje. Balcoanele sunt proeminente, au pergole, iar terasele trebuie să susțină 900 de tone de pământ în care cresc plante. Arhitectul a reușit să depășească, prin suprafețele înverzite, aria totală a terenului.

Ceea ce a fost luat din natură prin construirea clădirii a fost restaurat pe acoperișuri și terase. Pardoselile exterioare ale complexului, pavajele care au forme ondulate, lipsite de planeitate, sunt și ele un manifest: supra­fețele plane, în general, reduc demnitatea umană, îl constrâng pe om – este de părere Hunderwasser. Mo­zaicurile de pe pereți, scările și coridoarele au fost placate cu ceramică după linii neregulate, evitând pe cât posibil formele rectangulare.