Brașovul are un centru bine cunoscut, cu Biserica Neagră, casa Sfatului și celelalte monumente de arhitectură care apar în orice prezentare laconică a orașului. Este zona vechii cetăți, construită de toate naționalitățile care au viețuit aici, începând cu sașii, apoi cu maghiarii, românii, evreii ș.am.d. Dar urbea are și un centru românescvechi, la o distanță de maximum un kilometru, ceva mai spre munții care delimitează depresiunea – în Șcheii Brașovului, în afara cetății. Are o piață frumoasă, Piața Unirii, cu nelipsita troiță ortodoxă și o atmosferă mai puțin afectată de viața tumultoasă a orașului. Este mărginită de case nu foarte înalte, între care se disting Biserica Sf. Nicolae și Muzeul Prima Școală Românească. Despre acesta vom vorbi în continuare.
Un element central al comunității românești a fost Biserica Sf. Nicolae, cea mai veche din Ţara Bârsei, construită la 1495. Este o ctitorie voievodală pentru care s-au făcut de-a lungul timpului danii de la zeci de domnitori din Ţara Românească și Moldova, ba chiar de la împărăteasa Elisabeta a Rusiei, fiica Ţarului Petru cel Mare. În curtea lăcașului de cult a apărut la acea vreme turnul bisericii, dar și o „casă de învățătură”, o școală. Aceasta, atestată încă de la 1497, a devenit un centru de cultură românească la nivel local și nu numai. În 1559, diaconul coresi din Târgoviște a putut veni aici pentru a tipări primele cărți în limba română -ceea ce nu putea face în Ţara Românească, din cauza opoziției Mitropoliei Ungrovlahiei, care nu privea cu ochi buni introducerea limbii române în cultul religios. Până în 1581, coresi a tipărit în acest loc 17 cărți în limbile româna și slavonă, pe hârtie obținută de la o manufactură din Brașov. Tot aici, Dimitrie Eustatievici a scris prima gramatică românească (publicată în 1757).
Românii brașoveni
Dacă inițial școala funcționase într-o clădiredin lemn, pe la 1595, odată cu extinderea bisericii, construcția a fost refăcută din piatră, cu sprijinul domnitorului Moldovei Aron Vodă, așa cum scrie și pe o placă de pe fațada clădirii. Era, la vremea respectivă, una dintre cele mai impozante și scumpe case din zona Brașovului, desi avea un singur nivel. O extindere a avut loc în anul 1760, când clădirea școlii a fost înălțată cu încă un etaj și i s-a imprimat stilul baroc pe care în întrevedem și azi. Biserica și școala pe care o găzduia aceasta a fost susținută financiar nu doar de domnitorii de peste Carpați, ci și de comunitatea locală de români, cea mai veche din zonă; cetatea antică din apropiere, tradiția cu origini pierdute în timp a Junilor, care vin în mod ritualic la „Pietrele lui Solomon”, sunt considerate repere al originii dacice a românilor de aici. În zona Brașovului au existat permanent comunități de români, despre care se poate spune că au trăit în armonie cu stăpânirea maghiară și sașii transilvăneni în mileniul trecut.
De asemenea, începând cu perioada țaratului vlaho-bulgar și până în epoca modernă, această zonă a fost un punct de atracție pentru multe comunități balcanice ortodoxe, în special bulgari, macedoneni și aromâni. Șcheienii aveau diverse meserii, de la oieritla comerț. Ei erau negustorii care treceau munții în sud, spre Târgoviște, de acolo mai departe în Balcani, ajungând uneori până în Siria și Egipt; uneori mergeau și către Moldova, Polonia sau imperiul Habsburgic, confirmând rolul Brașovului de nod comercial între Orient și Occident. Inițial, negustorii brașoveni erau în majoritate sași, dar, pe măsură ce toată această regiune a Europei a intrat sub influență otomană la mijlocul secolului al xVi-lea, comerțul s-a dezvoltat pe direcție sudică. În consecință, la Brașov (oraș săsesc prin excelență) s-au stabilit negustori din toată Peninsula Balcanică, în special ortodocși greci, slavi și, desigur, români. Întrucât cetatea era controlată strict de sași, ortodocșii și-au dezvoltat în apropiere propria zonă urbană, iar aceasta a devenit Șcheii Brașovului. Starea de fapt s-a păstrat inclusiv după ce austriecii și-au extins dominația asupra Transilvaniei, astfel că la 1800 românii erau cei mai experimentați negustori din zonă. La fel de adevărat este că Brașovul era loc de refugiu pentru boierii sau domnitorii care fugeau din Ţara Românească sau Moldova, din diverse motive, mai ales când aveau probleme cu Poarta Otomană. Mulți dintre ei și-au adus contribuția într-un fel sau altul la dezvoltarea Șcheilor. Iată de ce în acest loc, astăzi un cartier al Brașovului, avem unul dintre cele mai importante centre de cultură și civilizație românească a cărui activitate de desfășoară neîntrerupt din Evul Mediu până acum. La biserica Sf. Nicolae și școala care funcționează în apropiere s-a strâns de-a lungul secolelor un adevărat tezaur de carte veche românească, dar și exemplare de carte rară ortodoxă în alte limbi. Sunt 4.000 de exemplare de carte veche datată până în 1862) și peste 30.000 de documente din perioada 1495-1890.
Tezaur cultural
Un document special din patrimoniul cestui lăcaș de cult și cultură românească este ohtoihul diacului oprea de la 1570. Este o traducere în română a vechilor cântări ortodoxe, care are la final o parte relevantă pentru viața școlii din Șchei. Aflăm astfel că școala avea două cicluri, unul primar, de durată scurtă, și unul superior, pentru viitorii clerici sau dascăli. Se folosea în principiu limba română, dar se învăța și latina, greaca și slavona, cu scrierile corespunzătoare. Disciplinele erau în cea mai mare parte legate de citirea și cunoașterea cărților bisericești, a filosofiei creștine, de practicarea ritualurilor ortodoxe și păstrarea pravilelor bisericești. Primul manual în limba română a fost catehismul lui Coresi, acceptat în 1578. Cei educați aici aveau oarecum un viitor asigurat, deoarece își găseau de lucru fie ca funcționari ai autorităților Brașovului (”scriitori la cetate”), fie ca delegați în diverse activități economice și chiar politice care implicau relația cu celelalte provincii românești sau cu Balcanii. Pedagogii școlii, dascălii, care erau preoți sau „grămătici”, puteau lucra și în afara lăcașului de la Șchei, în cancelariile statului sau participau la misiuni diplomatice ori economice. Cazania a II-a tradusă de Protopopul Iane, un manual de filosofie redactat de dascălul Barbu Horban (sfârșit desecol XVI), primul almanah românesc întocmit de preotul Petcu Soanul, primul act românesc scris cu alfabet latin de protopopul Florea Baran la 1724 sunt lucrări de o importanță major pentru existența limbii române, care astfel a început să devină o limbă cultă, reprezentativă pentru o națiune care începea să își contureze un destin. Unele cărți întocmite aici, pe care le putem vedea în muzeu, erau făcute din piele de miel nenăscut, mai fină și neporoasă. Chiar dacă în jurul anului 1700 cei mai mulți ortodocși au decis trecerea la greco-catolicism, biserica și școala din Șcheii Brașovului au rămas la ritul bizantin, reușind să își modernizeze în timp abordarea procesului de învățământ prin ade rarea la o serie de principii iluministe. Curtea de la Viena încuraja acest lucru, emițând chiar cu regulament cu directive pentru îmbunătățirea învățământului în școlile ortodoxe neunite cu Roma, care prevedea ca toți copiii cu vârste între 6 și 12 ani să frecventeze școala. Școala intra astfel în sistemul de învățământ public, chiar dacă într-un imperiu care nu recunoștea limba româna ca limbă oficială. În acest context, la 1757 Dimitrie Eustatievici a scrisvaici prima gramatică românească, iar Radu Tempea, protopop la Brașov, își începe una dintre primele gramatici românești care poate fi considerată științifică. De acest loc este legat și Anton Pann, care a stat de câteva ori între 1821 și 1828, cântând în strana bisericii Sf. Nicolae; sibianul Gheorghe Ucenescu, unul dintre presupușii autori ai melodiei imnului național „Deșteaptă-te, române!” (la „concurență” cu Anton Pann și chiar Andrei Mureșanu, autorul versurilor), a trăit și el aici, fiind dascăl al bisericii. Iată așadar un spațiu aproape magic pentru cultura românească.
O construcție în etape
În jurul Bisericii Sf. Nicolae se desfășoară un mic complex de clădiri, chiar și un cimitir. O serie de anexe sunt destinate Junilor Brașovului, care își au aici sediul; manifestările lor din Duminica Tomii încep chiar de aici, din Piața Unirii. Clădirea fostei școli, declarată monument istoric, a fost amenajată ca muzeu începând cu 1957 și cuprinde la parter o sală de clasă denumită „Anton Pann”, în amintirea marelui povestitor. Sala de clasă amintește de școlile vechi, cu bănci strâmte, scrijelite de zeci de generații de învățăcei. Tot aici este montată și o presă de tipar, în varianta pe care ar fi folosit-o și primii creatori de cărți românești. Tipografia era o muncă laborioasă, o carte fiind tipărită în ani de zile. Într-o cameră în care se distinge o frumoasă sobă de teracotă smălțuită, poate fi admirat un mic colț etnografic cu icoane pe sticlă și obiecte casnice care amintesc de Scheiul de odinioară. Pardoseala este placată cu ceramică de culoare naturală, montată decalat și rostuită cu mortar. Parterul, prin arcadele sale, dezvăluie prima edificare medievală, probabil de inspirație bizantină, cu ziduri groase, puternice. Etajul, construit mai târziu, la 1760, are de asemenea ziduri groase, dar spațiile sunt mult mai ample, mai puțin fragmentate de structuri.
Barocul imprimat atunci se întrevede prin arhitectura acoperișului și prin ornamentele de pe fațadă, ca și din interior, nu foarte complicate, dar care sunt sugestive pentru istoria clădirii. A fost, probabil, o concesie făcută autorităților austriece care țineau ca prin acest stil baroc să revigoreze catolicismul, în detrimentul mișcărilor protestante și al ortodocșilor care nu doreau să se unească cu Roma. Ferestrele casei sunt toate în arcadă, nu foarte largi, cu tâmplărie din lemn. La etaj accesul se face prin exteriorul clădirii, pe două scări de piatră cu parapet din zidărie, care urcă lateral, simetric, către un mic foișor străjuit de coloane. Sunt cele originale de la 1760, ceea ce se reflectă în gradul ridicat de uzură. Acolo sunt expuse tipăriturile menționate (o parte dintre ele, desigur, unele de o valoare inestimabilă), diverse obiecte de cult și vestimentație bisericească. Putem vedea Biblia de la București (1688), cazania lui Varlaam (1643), Îndreptarea legii de la Târgoviște (1652), un Tetraevanghel de pe vremea lui Alexandru Lăpușneanu și multe hrisoave domnești. Pardoselile camerelor de la etaj sunt din dușumele de lemn de brad prinse în cuie, toate având o lățime de 35 – 40 cm, o dimensiune care putea fi obținută doar din copaci seculari (ceea ce azi este o raritate). Starea lor nu este foarte bună, dar lemnul pare încă neafectat de umezeală sau insecte. Cu o restaurare profesională și un finisaj protector, se poate obține ceva spectaculos – și chiar ar merita. Pe deasupra sunt așezate covoare cu motive tradiționale, recreându-se un pic din atmosfera unui spațiu românesc, oarecum rural, așa cum era de fapt Șcheii Brașovului atunci când apărea prima școalăromânească, cu învățământ în limba română.
