Parchetul nu mai este cel de atunci, nici toată marmura de pe holuri – au trecut nu mai puțin de 167 de ani. Dar zidurile încă există, ca și ferestrele care au fost protejate odată cu obloane pe interior pentru ca viitorul domn al Principatelor Unite să fie apărat chiar în zilele de dinaintea înscăunării sale la București. Este vorba despre Alexandru Ioan Cuza, găzduit în casa marelui jurist Constantin Bosianu, prietenul lui. Actualmente, vila face parte din complexul Institutului Astronomic al Academiei Române, din Dealul Filaretului, pe Strada Cuțitul de Argint, la marginea Parcului Carol. Pe aici au răsunat pașii unor oameni iluștri – oameni de știință și nu numai…
Întors de la Sorbona
Constantin Bosianu (1815 – 1882) se întorsese la București de la Sorbona în 1851, cu un doctorat în drept, după ce absolvise literele la Anvers în 1844. Făcea parte dintr-o familie boierească, tatăl său Andrei fiind paharnic; unul dintre strămoși pare a fi fost spătarul Calotă, care l-a urmat pe Mihai Viteazu în Transilvania, la prima unire a românilor. Datorită studiilor, Constantin a putut să activeze ca profesor de drept roman la Colegiul Sfântul Sava și apoi să devină conferențiar la Școala Centrală de Agricultură, respectiv director în cadrul Departamentului Dreptății – varianta de început a Ministerului Justiției. La Paris îl cunoscuse pe Alexandru Ioan Cuza, iar la întoarcerea în țară s-a manifestat ca unionist convins, făcând parte din Divanul ad-hoc, al cărui secretar a fost pentru câteva luni, dar și din Adunarea Electivă, care trebuia să decidă domnitorul Munteniei. Între timp, a ales un lot de 3 hectare pe Dealul Filaretului pentru a-și ridica o casă – ceea ce a și făcut, în perioada 1853 – 1856, cel mai probabil sub coordonarea arhitectului austriac Luigi Lipizer, care în acei ani își desfășura activitatea pe la noi, aducând în peisajul balcanic siluetele arhitecturii romantice occidentale (Casa Librecht – azi Casa Universitarilor este un exemplu clar documentat). La acea vreme, locul era practic în afara orașului, aici existând doar vii și livezi – deseori loc de picnic și plimbări în aer liber pentru bucureșteni. Astfel a apărut o vilă în stil neogotic, cu demisol, parter și un turn poligonal, pe care o putem admira și azi.
În februarie 1859, Cuza era deja domnitor în Moldova și urma a fi ales și în Țara Românească, iar pentru aceasta a venit la București, unde a fost găzduit de prietenul său Constantin Bosianu, în casa sa de pe Dealul Filaretului. Întrucât Austria și Imperiul Otoman nu priveau cu ochi buni evenimentele respective, viața domnitorului putea fi în pericol, așa că domeniul lui Bosianu a avut nevoie de o pază consolidată timp de câteva zile. Ce-i drept, și poziția edificiului era oarecum privilegiată, din turnul ei putându-se observa orice mișcare venită dispre centrul orașului sau din altă parte. Tradiția spune că aici s-au petrecut și multe dintre întâlnirile de taină care pregăteau Unirea Principatelor, chiar a pornit o mișcare de presiune pentru alegerea lui Cuza ca domnitor comun.
Lucrurile au mers bine, după cum știm, iar Cuza l-a apreciat pe boierul muntean pentru atașamentul față de cauza unionistă. Pe măsura pregătirii sale, Constantin Bosianu a fost numit judecător la Înalta Curte de Justiție, primul decan al Facultății de Drept proaspăt înființate (cu contribuția sa importantă), iar în 1964 activează câteva luni ca prim-ministru, calitate care i-a permis să pună în practică o serie de legi care au stat la baza noului stat românesc. Ca jurist, a făcut parte și din comisiile de redactare a legii rurale – o temă extrem de importantă în acea perioadă, care de fapt i-a și erodat domnia lui Cuza. Carol I, care a preluat tronul, l-a apreciat la rândul lui, drept pentru care lui Bosianu îi datorăm redactarea Codului Civil din 1874 și conducerea Senatului în 1879.
Valoare istorică și arhitecturală
Avem așadar în față o vilă neogotică cu valențe monumentale evidente, din epoca în care se încerca revalorizarea unui trecut glorios, în variantă vestică. Totuși, nu este o clădire masivă, având doar parter, plus demisol și un turn care se ridică cu un nivel, până la circa 16 metri (circa 275 mp amprentă la sol). Întrucât Bucureștiul nu avea deloc o tradiție în arta gotică, probabil acest gen de arhitectură era oarecum excentrică, dar simboliza și orientarea principatelor românești către civilizația occidentală. Lui Luigi – Ludovic Lipizer îi datorăm nu doar Casa Bosianu, ci și Casa Librecht – Filipescu, Biserica Sf. Spiridon Nou și Casa Breslelor – de fapt, chiar casa acestui arhitect, care nu a trăit decât 39 de ani (1825 – 1864). Toate au influențe istoriste, eclectice, neogotice sau neoromanice, așa cum ”se purta” în Europa Occidentală la mijlocul secolului al XIX-lea. Unii specialiști au identificat în cazul vilei de la Cuțitul de Argint și simboluri masonice (camere octogonale, coloane, Steaua lui David, sori în fierul forjat al balcoanelor…), ceea ce nu ar fi exclus, întrucât generația formată atunci la Paris era atrasă de genul acesta de organizații. Ușile interioare au vitralii tricolore, arătând atașamentul lui Constantin Bosianu pentru idealul național.
Construcția s-a făcut cu cărămidă, planșee de beton și parțial din lemn. Ornamentele interioare sunt din ipsos turnat în matrițe care dădeau naștere unor frize, capiteluri și plafoane profilate. Conform unor analize stratigrafice și mineralogice, s-a stabilit că o bună parte din mortare ipsos, lemn, fier și piatră sunt cele originale. Pe holul de intrare poate fi remarcat un frumos lambriu de lemn cu motive gotice, care are și rol de cuier. Intervențiile efectuate în cei 170 de ani de existență a construcției au respectat caracterul inițial al construcției, menținând legătura cu contextul ei istoric.
Pardoselile interioare, realizate în ultimele decenii, sunt acoperite în principiu cu parchet în camere (montat herringbone) și marmură pe zonele de tranzit. La exterior, avem dale de calcar, foarte probabil cele originale (unele dintre ele degradate), dar și șape de beton adăugate în timp care nu cadrează cu arhitectura și contextul istoric al clădirii. Umiditatea, lichenii, mușchiul și algele au făcut casă bună, dar au distrus multe dintre finisajele exterioare – iar cauza acestui lucru este, printre altele, un drenaj defectuos al apei pluviale din zona adiacentă construcției, chiar dacă terenul este amplasat pe o terasă înaltă a râului Dâmbovița. Atragem atenția și asupra unui aspect foarte interesant: scara de intrare principală are un postament care putea fi folosit pentru a încăleca, dar și pentru a urca mai ușor în trăsură.
Vila Bosianu a suferit o serie de pagube la cutremurele din 1940 și 1977, drept pentru care s-au făcut restaurări în 1956, 1977 și 1992. Lucrarea din 1992 i-a fost încredințată arhitectului Octav Dimitriu și și-a atins scopul pe moment, dar în prezent se pare că este nevoie de o nouă intervenție – poate nu una structurală, dar unele finisaje exterioare trebuie revizuite, întrucât ritmul lor de degradare este destul de accelerat. Tencuielile au cedat în părțile superioare, semn că sunt probleme cu acoperișul, celebrele ferestre au nevoie de o restaurare și de o protejare serioasă la exterior, balcoanele metalice cu o feronerie superbă par că cedează, iar fațadele sunt destul de afectate de poluare și praf, având un aspect murdar.
De la meteorologie la astronomie
Se pare că omul politic și juristul nu a lăsat averi moștenitorilor; după moartea sa din 1882, casa a fost ipotecată pentru 50.000 de franci la Creditul Funciar Urban, iar ulterior a intrat în proprietatea statului. A fost răscumpărată de comerciantul și politicianul Vasile Paapa, care a donat-o Serviciului Meteorologic al României, înființat în 1884 de către fizicianul și meteorologul Ștefan Hepites. În imediata apropiere se construiește la 1893 o clădire nouă, eclectică, în stil neoclasic cu elemente gotice, ceva mai simplă ca ornamentație – Casa Soare, așa cum este numită acum. La cutremurul din 1940, cedează turnul acesteia, unde se aflau multe dintre instrumentele științifice – turn care a fost refăcut abia la restaurarea din 1999. Pe acoperiș acum este montat un telescop integrat în activitatea de cercetare.
Instituția se dezvolta în perioada antebelică cu noi discipline – metrologie (măsuri și greutăți), seismologie, stabilirea orei exacte a României (pentru a reglementa mersul trenurilor), trecerea la calendarul gregorian. Un decret al lui Spiru Haret din 1908 fonda în acest spațiu Observatorul Meteorologic şi Astronomic, sub conducerea astronomului Nicolae Coculescu – acestuia îi era oferită vila lui Bosianu drept locuință, dar se țineau în ea și cursuri de astronomie pentru studenții Facultății de Matematică, sau reuniuni ale astronomilor români.
De-a lungul deceniilor, viile din zonă au dispărut, în parte din cauza filoxerei, în parte din cauza extinderii orașului și plantării primilor arbori pentru ceea ce va deveni actualul Parc Carol. Pe domeniul care aparținuse lui Bosianu au apărut clădiri noi, care au devenit nucleul Institutului Astronomic al Academiei Române – în primul rând, pavilionul principal, cu parter înalt și două niveluri subterane, realizat sub directoratul lui Coculescu în 1912. Proiectat de arhitectul belgian Alfonse Engels în stil industrial, acesta include Sala Meridian și Cupola Ecuatorială – o cupolă mobilă cu diametrul de 11,5 m. De fapt, proiectul inițial era ceva mai mare, dar extinderea s-a făcut mai târziu, treptat. Aici a fost instalată ulterior cea mai mare lunetă din România, de 6 metri, care este deservită de o platformă mobilă cu rol de ascensor. În 1920, Observatorul Astronomic a devenit instituţie de sine stătătoare, iar din 1951 complexul trece sub autoritatea Academiei Române, cu o pauză între 1975 și 1990, când a aparținut Institutului Central de Fizică. Apar între timp noi clădiri, cele mai importante fiind Cupola Soare (1958) și Clădirea Telescop (1962). Aici s-au făcut primele fotografii ale planetei Pluto, a fost locul unde s-a stabilit ora exactă a României, a fost monitorizată activitatea Soarelui, au fost studiate stele și galaxii. Și în prezent lucrează câteva zeci de astronomi și matematicieni, dornici să primească din când în când vizitele celor interesați de acest complex, deschis publicului. Vila Bosianu, dincolo de rolul pe care l-a avut în istoria României, găzduiește acum biblioteca institutului, cu peste 11.000 de volume.
Deși abordată în stil industrial, clădirea corpului principal al Observatorului Astronomic, cel realizat după proiectul lui Alfonse Engels, nu este lipsită de elemente ornamentale. Pardoselile sunt specifice anilor antebelici și interbelici: plăci ceramice smălțuite, frumos decorate, pe holuri; terrazzo și marmură pe scări, iar în camerele care acum au devenit un muzeu al instituției s-au păstrat pardoselile de lemn (parchet masiv) realizate în diverse perioade istorice, unele fiind cele originale. Câteva echipamente folosite de oamenii de știință erau ”ascunse” sub pardoseală, coborând către subsol; aceste chepenguri sunt realizate din lemn cu elemente metalice, asigurând continuitatea suprafeței. Cei care intră în acest spațiu iau contact nu doar cu istoria astronomiei românești, ci și cu un exemplu de arhitectură industrială din prima jumătate a secolului trecut, care are farmecul ei particular.
