TERRAZZO
Atunci când vine vorba de materiale versatile și cu utilizări diverse în arhitectură și design, cu siguranță terrazzo-ul este unul dintre acestea. Motivul pentru care tot mai mulți arhitecți și designeri contemporani și-l însușesc și îl folosesc în proiectele lor este legat cu siguranță de calitățile estetice care se îmbină perfect cu criteriile de durabilitate sau întreținere. Astăzi îl putem defini ca fiind un material compozit, turnat pe loc sau prefabricat, compus din așchii de marmură, cuarț, granit, sticlă sau alte materiale, turnate cu un liant cimentant, polimeric, sau o combinație a ambelor. Odată întărit, acesta este finisat pentru a produce o suprafață uniform texturată. Pentru a vedea aplicabilitatea sa astăzi, e nevoie de o scurtă întoarcere în timp pentru a vedea originile acestui material.
Cea mai veche datare a unei pardoseli din acestă gamă pare să fie încă din vremea Egiptului Antic, mozaicul fiind folosit cu precădere în arhitectura templelor. A fost prezent și în Imperiul Roman, pentru că avea un aspect plăcut, era ușor de îngrijit, rezistent în timp și la apă. Totuși, forma consacrată a terrazzo-ului apare în Veneția sec. al XV-lea, odată cu popularitatea arhitecturii renascentiste. Conceptul de implementare a fost unul pe cât de simplu pe atât de util, rezultând ca o alternativă pe care muncitorii o foloseau pentru a înlocui marmura. Aceștia adunau așchii de marmură aruncate, pe care le combinau cu ciment într-un amestec ce era turnat pe terase în scopul obținerii unei suprafețe plate și confortabile. Din această întrebuințare a rezultat și denumirea italiană – „terrazzo”.
Arheologii au adoptat și ei acest termen de „terrazzo” pentru a descrie podelele clădirilor timpurii din Asia de Vest, construite din var și argilă arsă, colorate în roșu cu ocru și lustruite. Plecând din Veneția, terrazzo-ul s-a răspândit treptat în întreaga Europă, asta după ce a strălucit în palatele și bisericile italiene. În primii ani ai secolului al XVIII-lea, odată cu valurile de imigranți italieni, ajunge inclusiv în America. Cu timpul, pătrunde și în casele oamenilor, fiind foarte popular începând cu secolul al XX-lea, ca parte din estetica stilului Art-Deco.
În anii 1960, terrazzo-ul își pierde puțin din popularitate, din pricina apariției unor materiale alternative mult mai ieftine precum PVC-ul, pluta sau mocheta. Își recâștigă faima apoi în anii ’80 grație unuia dintre cei mai influenți designeri japonezi, Shiro Kuramata.
Ne referim la obiectul de design Nara, reprezentând o masă ce conține cioburi de sticlă spartă, care sunt încorporate într-un substrat din beton sintetic înainte de a fi lustruite până la o netezime mătăsoasă. Dintre arhitecții ce au lucrat cu acest tip de material, merită menționat Carlo Scarpa, o figură ilustră şi reprezentativă a modernismului şi designului italian din secolul al XX-lea, născut chiar în orașul de proveninență al terrazzo-ului. Opera lui Scarpa este marcată de două mari influențe, cea japoneză și cea austriacă. Unul dintre modelele sale îl reprezintă Gustav Klimt, o trimitere la opera acestuia fiind podeaua imaginată de către Scarpa în showroom-ul Olivetti din inima pieţei San Marco, Veneția.
Popularitatea acestui material a crescut constant, ajungând peste tot în lume și fiind pus în operă de către nume de referință în domeniu. În zilele noastre însă influența terrazzo-ului a depășit și aceste granițe, fiind folosit în crearea obiectelor de mobilier. Mai mult decât atât, pattern-ul său a ajuns să fie inclus în accesorii de modă, haine, bijuterii etc.
Pe plan local, există adesea confuzia cu ceea ce numim mozaic. Faptul că multe scări de bloc, băi sau bucătării din perioada comunistă au fost create utilizând un concept similar cu terrazzo, au dus la această confuzie. Cu toate acestea, este o mare diferență în ceea ce privește materialele utilizate și aspectul obținut cu terrazzo, față de ceea ce până de curând se considera mozaic. Pentru a schimba această concepţie, am remarcat preocuparea arhitecților contemporani de a aduce în prim plan imaginea terrazo-ului în proiectele lor recente din București, premiate și recunoscute că fiind valoroase în lumea arhitecturii. Folosit mai cu seamă în cadrul pardoselilor, poate fi văzut în numeroase clădiri, de la cele de birouri (MILLO OFFICES – arh. ADNBA), cafenele (Velocità – arh.Cristian Corvin), baruri (Eden Garden – arh. Cristian Corvin), hoteluri (Marmorosch Hotel – arh. Cumulus), până la muzee sau clădiri rezidențiale.
Din punctul de vedere al punerii în operă, terrazzo-ul nu este obținut prin procesare termică, ci este creat la rece, folosind o presă hidraulică. Produsul rezultat se aplică prin turnare și este utilizat pentru a crea pardoseli, trepte sau scări, atât pentru interior, cât și pentru exterior. Obținut din bucăți de marmură, granit, cuarț, sticlă sau alte materiale, mozaicul este o pardoseală continuă, extrem de versatilă din punct de vedere cromatic, care păstrează și acum eleganța tipică arhitecturii italiene renascentiste. Atunci când este rezultatul amestecului bucăților de marmură de înaltă calitate cu o bază de ciment, se creează în final una dintre cele mai rezistente pardoseli decorative din lume.
Execuția terrazzo-ului clasic constă într-un strat inferior pe bază de beton și așa-numitul „atașament de terrazzo”: un strat superior care constă în esență din piatră sau așchii care se toarnă împreună cu o șapă. Podeaua este compactată prin laminare în timpul procesului clasic de fabricație, iar odată întărită este impregnată cu polimeri, ceruri și uleiuri.
Întreținerea și curățarea pardoselii se realizează umed, cu un agent de curățare care să conțină ceară. Folosirea agenților de curățare obișnuiți poate crește riscul de alunecare la umezeală sau poate duce la o deteriorare a aspectului suprafețelor colorate. Durata de viață estimată pentru o astfel de pardoseală este una extrem de mare. Costurile de execuție însă nu sunt tocmai reduse, și sunt influențate foarte mult de materialele alese și complexitatea modelului. Este un material mineral, prietenos cu mediul, ceea ce înseamnă că nu are emisii volatile toxice, dar şi un material extrem de ofertant din punct de vedere vizual. În concluzie, terrazzo-ul este un material care nu cred că se va demoda, iar prin calitățile sale îi va determina întotdeauna pe arhitecți sau designeri să-l folosească cu multă imaginţie în amenajările lor.
