Temple Church – biserica templierilor din Londra

Cu peste 800 ani de istorie, ridicată de Cavalerii Templieri, afectată de bombardamente în cel de-Al Doilea Război Mondial, amintită în celebrul roman Codul lui da Vinci, unde se spune că mormintele din pardoseală ascund cumva taina Sfântului Graal, Temple Church din Londra este una din cele mai originale și frumoase biserici britanice, vizitată anual de mii și mii de vizitatori din întreaga lume. Este atipică nu doar prin istoria sa, legată de destinul dramatic al templierilor care foloseau acest spațiu ca loc de inițiere, ci și prin arhitectura sa circulară, la care au fost adaptate principiile stilului romanic de factură normandă și ale goticului din Evul Mediu. În general, există o fascinație legată de epoca medievală, de forma rotundă, de secretele care se ascund sub dalele de piatră ale acestor lăcașuri în jurul cărora s-au creat legende, prin literatură, film și, în ultima vreme, prin jocuri pe calculator.

Repere în timp

Temple Church a fost edificată la sfârșitul secolului al XII-lea de Ordinul Cavalerilor Templieri (Ordinul Soldaților Pauperi ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon), într-o zonă ce a reprezentat cartierul general al acestora în epoca medievală până la 1312, când ordinul a fost deființat prin bulă papală. Complexul monahal ridicat de călugării răz­boinici pe ruinele unui vechi templu roman conținea biserica, dar și locuințe și săli pentru antrenamente militare, chilii, camere şi cantine, care astăzi sunt cunoscute ca Middle Temple Hall și Inner Temple Hall (desigur, în timp, clădirile acestea adiacente au suferit modificări majore). Moștenirea templierilor se păstrează totuși până azi, zona Temple District amintind la fiecare pas de gloria trecută a ordinului: Temple Bar, Temple Court, Temple Place, dar și stația de metrou Temple. Interesant este faptul că biserica Temple Church aparține azi breslei avocaților, două dintre cele mai importante asociații profesionale ale acestora avându-și sediul aici. În această zonă sunt situate și câteva dintre instituțiile cele mai relevante ale dreptului englez, precum Curtea Regală de Justiție, Curtea de Justiție a Londrei sau asociația profesională Law Society of England and Wales. De fapt, de-a lungul timpului, Temple Church a aparținut mai multor comunități: templierilor la început, apoi Cavalerilor Ospi­talieri, regelui Henric al VIII-lea, apoi din 1608 branșei avocaților (separați în Inner Temple și Middle Temple, două dintre aso­ciațiile lor, patru la număr, numite Inns of Court).

Biserica a fost sfințită pe data de 10 februarie 1185 de către Heraclius, Patriarhul Ierusalimului, în cadrul unei ceremonii la care a participat regele Angliei Henry al II-lea; Ordinul Cavalerilor Templieri era foarte puternic și influent, Marele Maestru având un rol important în parlamentul de atunci al regatului. Biserica aceasta a fost la acea vreme și reședința nunțiului papal – ambasadorul Papei în Anglia, dar și sediu al Băncii Angliei (pe vremea aceea, visteria regală, adminis­trată de templieri, care pot fi numiți precur­sori ai bancherilor moderni). Mai mult, legătura profundă dintre Biserica Templului, Ordin și sistemul juridic și parlamentar se vădește în cadrul unui eveniment esențial al momentului respectiv, care poate fi con­side­rat un semn de apariție a democrației moderne: în ianuarie 1215, aici are loc prima întâlnire dintre regele Ioan Fără de Țară și nobili, cu scopul reglementării raportului juridic între monarh, nobili și cetățeni, care va culmina cu adoptarea și semnarea cunos­cutului document Magna Charta Libertatum. William Marshall, principalul negociator între părți, este înmormântat chiar în interiorul bisericii, sub una dintre efigiile din marmură, care îl și înfățișează.

O renovare importantă a avut loc în secolul al XIX-lea, la care au participat arhi­tecți de vază: James Savage, Sydney Smirke, Decimus Burton. Savage a avut atunci pro­bleme financiare serioase, deoarece lu­crările au depășit cu mult estimările, iar un zidar l-a înșelat cu o sumă mare de bani, astfel încât celebrul arhitect, pasionat de gothic revival, a trebuit să îndure umilințele falimen­tului. Această renovare urmărea revenirea la goticul timpuriu și la stilul normand inițial, în contextul romantismului istorist care a influențat arhitectura Londrei în secolul al XIX-lea, contextul în care în anii 1840 bise­rica era extrem de degradată.

Despre arhitectură

Consacrată Fecioarei Maria, The Temple Church este o bijuterie arhitecturală în stil normand, gotic și gothic revival, numărându-se printre puținele asemenea lăcașuri din Europa păstrate aproape intacte după atâtea secole de existență, chiar dacă forma generală actuală a apărut în mai multe faze, în secolul al XII-lea și al XIII-lea. Corpul cilindric al bisericii a fost edificat pe o fundație rotundă, începând cu anul 1185, structură care a devenit naos, și o extindere spre est, realizată jumătate de secol mai târziu, de formă dreptun­ghiulară, care a devenit corul bise­ricii. Lucrările la extinderea dreptun­ghiu­lară a fost susținută de regele Henric al II-lea, care ar fi dorit să fie înmormântat aici, fiind prevăzută încă de la începutul proiectării construcției. Structura inițială a fost ușor modificată cu prilejul renovării ghidate de cunoscutul arhitect Christopher Wren (1632 – 1723), care a adăugat în 1682 un altar de lemn, cre­neluri și contraforturi, respectiv a intervenit cu tencuieli noi și finisaje.

Forma circulară a corpului de vest este de fapt inspirată de Templul lui Solomon din Ierusalim, cu trimitere directă la Rotonda Sfântului Mormânt și chiar Domul Stâncii, clă­dire musulmană pe care cruciații au transfor­mat-o pentru o vreme în biserică. Cupola stă sprijinită pe stâlpi solizi și pro­tejează opt morminte de cavaleri templieri, fiecare cu efigia sa, din piatră sau marmură, ce datează din secolul al XII-lea.

Aproape toate sunt degradate, cu bucăți lipsă (cu precădere din timpul ultimului război mondial), dar în prezent sunt bine puse în valoare și protejate printr-o bară des­părț­itoare. Fiecare mormânt are o inscripție cu numele cavalerului, acolo unde a fost posibilă identificarea, sau numele este menționat ca necunoscut.

În interiorul bisericii a fost folosită din plin marmură Purbeck, atât pentru stâlpi, cât și pentru morminte, pardoseli sau diverse or­na­mente. Marmura Purbeck este de fapt o varietate de calcar extrasă de milenii din peninsula cu același nume din sudul Angliei și folosită ca material de construcție, în special cu rol decorativ. Este numită așa deoarece poate ajunge la o textură foarte fină, în urma unei lustruiri atente, și poate avea culori diverse, de la alb la maro, roșu, verde și chiar albastru, în funcție de compușii pe bază de fier pe care îi conține. În epoca medievală, calcarul acesta a fost folosit pentru catedrale și mobilier de înalt rafi­nament, pentru uzul bi­sericii sau al coroanei; în prezent, este încă extras pentru restaurări și nu numai, bine­înțeles cu respectarea normelor de mediu.

O particularitate a bisericii este o supra­față de pardoseală cu dale encaustice, situată la galeria superioară care marchează peri­metrul naosului rotund. Dalele encaus­tice sunt plăci ceramice decorative al căror desen vizibil nu este obținut din glazura su­per­ficială, ci din culori ale diverselor sorti­mente de argilă folosite, eventual colo­rate cu aju­torul pigmenților. Rezultatul este o colo­rare în masă, datorită căreia estetica cera­­­micii rămâne aceeași, chiar și după ce dalele pierd substanță prin uzură sau abra­ziune. Tehnica a fost folosită începând cu perioada me­dievală (secolul al XIII-lea), în special în Anglia, dar utilizarea pe scară largă a venit în epoca industrială, în contextul neogoticului anglo-saxon, mai ales în SUA.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, când Londra a trecut prin bombardamente devastatoare (în special în perioada septem­brie – decembrie 1940), Temple Church a fost supusă unui program de restaurare, deoarece fusese afectată și ea de bombe in­cen­diare. Edificiul a căpătat un aer mai ele­gant, dar și mai auster, datorită lui Walter Godfrey, pasionat în egală măsură de topo­grafia locurilor și de antichități. Incendiile au distrus și o serie de decorațiuni din perioada victoriană, care nu au mai fost refăcute în timpul acelor restaurări. Se discută încă dacă acele decorațiuni și picturi murale, care au existat odată, ar trebui reconstituite, pentru a forma împreună cu vitraliile o atmosferă mai dinamică, diferită de cea actuală care este destul de sobră. Unii istorici și spe­cialiști în arhitectura medievală sunt încă de acord cu această abordare, con­side­rând că orna­mentele victoriene sunt o „vanda­li­zare” a acestui loc în care ar trebui să domnească respectul pentru cavalerii templieri îngropați și comemorați aici. Alții regretă dispariția acoperișului conic de deasupra naosului și construirea crene­lurilor, fapte datorate lui Christopher Wren. În prezent, miza este restaurarea spectaculoasei intrări de vest, care are o ușă originală: The Great Norman Doorway, realizată în 1163, deci încă dinainte de sfințirea bisericii. După restau­rare, aceasta va redeveni principala intrare în clădire. Problema porticului gotic este starea sculpturilor care îl decorează, cu mențiunea că reparațiile de la 1842 sunt de fapt cele care s-au degradat sau au bucăți de piatră (în nuanțe de roz) așezate greșit; tot ceea ce este original, piatra cu tente verzui din secolul al XII-lea, se află într-o stare mult mai bună.