Multă vreme azbestul a fost considerat un material miraculos, fiind folosit încă din zorii civilizației umane la realizarea unor obiecte cu proprietăți speciale, precum vasele ceramice, fitilele de opaiț sau protecțiile împotriva focului. Obținut direct din natură, este rezistent la căldură, bun izolator termic, electric, fonic și hidric, este flexibil, rezistent la întindere și răsucire, nu se degradează chimic și poate fi încorporat, sub formă de particule de diferite dimensiuni, în alte materiale. Totuși, cu circa un secol în urmă, i s-au descoperit și proprietățile extrem de nocive pentru sănătatea oamenilor și animalelor, astfel încât, în prezent, nu mai este un material dorit, fiind chiar interzis.
Azbestul nu se mai folosește în prezent în construcțiile noi, nici în România, și nici în Uniunea Europeană, fiind interzis prin legislație (la noi, din 2005). Dar mai există azbest în clădirile vechi, în elemente de construcție, instalații și finisaje. Cele mai vizibile sunt acele plăci de azbociment, încă întâlnite în număr mare, folosite din plin la acoperișurile construcțiilor industriale (agricole, în special), dar și civile – depozite, anexe, chiar locuințe, în anumite zone ale țării (de regulă, cele cu posibilități materiale reduse). Plăcile de azbociment au fost considerate timp de câteva decenii o alternativă avantajoasă la învelitorile clasice – ceramică, tablă, lemn, descoperindu-li-se proprietățile termoizolante și prețul mic. Ce se știe mai puțin este că azbestul a fost folosit la numeroase alte elemente de construcție: tubulaturi pentru diverse elemente de instalație, panouri izolatoare în pereți despărțitori, produse pentru acoperire tip tencuială sau vopsea, plafoane suspendate și dale de pardoseală, izolații ignifuge pentru diverse structuri (mai ales metalice) și multe altele. Ele încă există acolo, din diverse epoci – în special cea interbelică și postbelică. Vestea bună este, totuși, că acestea nu sunt periculoase atâta vreme cât nu sunt ”deranjate”, cât nu intrăm în contact cu ele. Așadar, problema apare în timpul demolărilor, desființărilor, renovărilor care le scot la iveală. Îndepărtarea materialelor suspecte se face doar în condiții de maximă siguranță pentru lucrători și persoane aflate în proximitate, iar când este dificil de desființat o construcție din azbest, este izolată (încapsulată) cu diverse materiale – spume poliuretanice pulverizate, de exemplu.
Istoricul utilizării și al descoperirii problemelor
Azbestul este folosit de circa 4000 de ani. Vechii perși impresionau Antichitatea cu textile din fibre de azbest care nu ard și în mitologie existau animale fabuloase cu blană din acest material care puteau trece fără probleme prin foc. Inițial, era un material întâlnit doar în obiecte deținute de regi, dar în epoca industrială a fost folosit pe scară largă, mai ales la sfârșitul secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea până prin anii 1970. Domeniile în care a fost utilizat sunt numeroase: izolații, ignifugări, finisaje cu aceste proprietăți pentru construcții (inclusiv în beton, cărămizi sau tapet), pentru vapoare și vagoane de cale ferată, la echipamente pentru laboratoare, industria cauciucului, plăcuțele de frână ale autovehiculelor etc. În spitalele din perioada interbelică, pentru a trata hipotermia, bolnavul era pus pe un pat încălzit electric și acoperit cu o pătură de azbest. Chiar pudra de talc pentru bebeluși conținea, cu decenii în urmă, particule de azbest, în 2018 devenind faimos un proces în care un renumit producător a trebuit să plătească daune de miliarde de dolari.
Caracterul dăunător pentru sănătate a fost stabilit la începutul secolului trecut, când s-a constatat o mortalitate suspect de mare în minele de azbest și în fabricile care produceau textile cu azbest. Asocierea dintre azbest și cancere a fost făcută relativ târziu, începând cu anii 1940.
Problema a fost identificată tardiv deoarece simptomele de boală apar după câțiva ani de la contactul prelungit, uneori chiar după 10 – 15 ani. Atunci, afecțiunea este destul de avansată și nu se mai poate face mare lucru, iar încetarea expunerii nu ajută decât în mică măsură – practic, e o ”bombă cu ceas” personală.
Fibrele de azbest sunt constituite din fascicule mici alipite, care se pot însă separa foarte uşor pe lungime, sub efectul prelucrării, şocurilor, vibraţiilor, frecărilor, chiar al curenţilor de aer uneori. Se formează astfel un nor de pulberi foarte fine, de regulă invizibile cu ochiul liber, care se depozitează în timp peste tot, inclusiv în plămânii oamenilor sau animalelor. Cele mai periculoase particule sunt tocmai cele mai fine, cu lungimea sub 200 microni și grosimea de maxim 3 microni. Principala boală incriminată este azbestoza, o inflamație cronică și progresivă a plămânilor care evoluează deseori în cancer, de la mezoteliom pleural la cancer bronho-pulmonar, al căilor respiratorii, chiar rinichilor și sistemului biliar.
Reguli stricte pentru desființare și îndepărtare
Cei mai expuși la azbest sunt în prezent lucrătorii din construcții. Încă există instalații vechi protejate cu azbest, cuptoare și cazane, coșuri de fum, acoperiri bituminoase, folii de carton, învelitori din azbociment (fabricate până în anii 1990, cu un conținut de circa 10% azbest) sau chiar plăci tip țiglă din perioada interbelică (asemănătoare ardeziei). Mulți decopertează asemenea acoperișuri fără să știe la ce pericol se expus. Legea spune că un lucrător nu are voie să fie expus o perioadă de 8 ore la o concentrație de azbest în suspensie mai mare de 0,1 fibre/cm3. În cazul celor care intervin asupra elementelor de construcție cu conținut de azbest, desigur expunerea este mult mai mare, prin urmare sunt absolut necesare metode speciale de protecție; de multe ori, este de preferat ca asupra acestora să intervină personal specializat în lucrul cu substanțe toxice sau periculoase. În România, avem o legislație a muncii complexă, care prevede și protecția în prezența fibrelor de azbest; totuși, ea nu este respectată totdeauna, episoadele în care se lucrează în prezența azbestului fiind neglijate, mai ales dacă se petrec rapid și cantitățile sunt considerate reduse. Riscuri există și pentru cei care fac lucrări de renovare în regie proprie. Pot avea surprize să găsească azbest sub un tapet vechi, o tencuială sau un tavan aparent. Mulți nici măcar nu își dau seama că acolo a existat vreodată acest material. Pentru cei care renovează case vechi, dacă există suspiciuni, eventual confirmate de teste ale unor laboratoare specializate, cel mai bine este ca lucrările să fie atribuite unor executanți profesioniști.
Reguli pentru angajatori și cei care lucrează în medii susceptibile de prezența azbestului:
- Organizarea muncii presupune o expunere cât mai redusă, respectând valorile maxime admise și asigurând mijloace de protecție colectivă și individuală, cu echipamente de protecție corespunzătoare.
- Reprezentanții angajatorilor trebuie să evalueze natura, durata și nivelul de expunere al lucrătorilor la azbest, identificând materialele și operațiunile care presupun un anumit grad de risc; se fac teste ale căror rezultate trebuie comunicate și Inspectoratului teritorial de muncă, lucrătorilor și medicului de medicina muncii. Angajații, la rândul lor, au obligația să își anunțe angajatorul de prezența azbestului sau suspiciunea că acesta ar putea fi prezent.
- Lucrătorii nu au voie să mănânce, să bea sau să fumeze în spațiile respective.
- Hainele contaminate se curăță în unități specializate, nu la domiciliul angajaților.
- Spațiile, sculele și echipamentele contaminate se semnalizează ca atare, iar după desfășurarea activității se curăță eficient, până la îndepărtarea pericolului.
- Se aleg de preferat scule manuale sau cu viteză redusă, care să nu antreneze curenți de aer sau să pulverizeze materialele, eventual se folosesc echipamente de captare a pulberilor, cu aspirație și filtru performant (așa-numitul ”filtru absolut”). Nu se folosesc metode de curățare prin măturare, suflante și aspiratoare casnice.
- Deșeurile cu conținut de azbest trebuie ambalate, etichetate și evacuate astfel încât să nu emită pulberi, fiind colectate de operatori specializați.
- Se evită degajarea de pulberi în aer, iar pulberile antrenate trebuie colectate cât mai aproape de surse.
- Atunci când este posibil, emisiile de azbest pot fi reduse prin impregnarea cu apă, având totuși grijă ca materialul să nu cedeze și să provoace accidente (tencuieli, plăci, cartoane, șnururi, sau diverse materiale friabile).
- Pentru lucrul în acest mediu se folosesc echipamente de protecție speciale care includ costume (combinezoane) etanșe la pulberi și aparate filtrante, care rețin particulele de azbest; există și posibilitatea izolării complete a combinezonului, alimentarea cu aer respirabil făcându-se cu instalații speciale.
- În cazul lucrătorilor care au activat la un moment dat în medii cu azbest, supravegherea sănătății căilor respiratorii se face și după ani de zile (din 3 în 3 ani, cel puțin), indiferent dacă aceștia nu au mai fost expuși ulterior.
