În spațiul românesc, țesutul covoarelor este una din principalele ramuri ale artei populare. Recunoscute internațional sunt în special cele moldovenești; în anul 2022, Dolce&Gabana și-a decorat showroom-ul cu astfel de covoare. În țară, sunt mai apreciate covoarele oltenești și cele maramureșene, dar interesante sunt și preșurile țesute din resturi textile. Covoarele tradiționale sunt parte din identitatea culturală a poporului român, care prin decorul specific, diversitatea de motive decorative și cromatica specifică (în funcție de arealul geografic unde au fost țesute) reprezintă spiritul creator al poporului român.
Țesutul covoarelor este de o vechime imemorabilă și reprezintă un cumul de semnificații, simboluri și arhetipuri. Izvoarele scrise medievale amintesc despre un șir de instalații tehnice de prelucrare și realizare a sumanelor și covoarelor. Bineînțeles, este vorba de instalații de îndesit țesăturile de lână. Cu ajutorul apei curgătoare și a crengilor de porumbrele se face scămoșarea covoarelor (cergi) țesute din fire groase, slab răsucite, care apoi deveneau flaușate. Datele informative ne permit să acceptăm că în epoca medievală erau răspândite covoare netede (lăicere, scoarțe, covoare, chilimuri ș.a.m.d.) și flaușate-mițoase (cergi) – obținute prin legarea de mițe prin noduri.
Procesul activ de consolidare a trăsăturilor artistice și procedeelor tehnice specifice pentru covorul moldovenesc s-a petrecut în secolele trecute (secolul al XVIII-lea, prima jumătate a secolului al XIX-lea) – perioada care a fost o etapă de înflorire a artei populare. În acea vreme, fiecare familie își confecționa țesăturile necesare în cadrul gospodăriei seminaturale închise. Firele de lână se obțineau în condiții de casă și se vopseau cu coloranți naturali.
Documentări similare datează și din secolului al XVII-lea – al XVIII-lea, lăsate de către călătorii care vizitaseră Moldova (Paul de Aleppo, M. Bandini, M. Carra etc.), iar în secolul al XIX-lea sunt A. Afanasiev-Ciujbinskii, A. Zașciuc, D. Surucean, Z. Arbore, A. Iațemirschi, care menționează importanța covoarelor în casa și viața țăranilor moldoveni. Iată cum descrie locuința țărănească A. A. Ciujbinski: „De-a lungul pereților caselor țărănești, se află lavițe așternute neapărat cu covoare (…), covoarele atîrnă pe pereți, peste așternuturile de pat, pe acestea se înalță clituri de perne cu fețele brodate. (…) Prichiciurile sobei și vetrei sunt împodobite cu covorașe. Nu mai vorbesc de casele mari ale țăranilor înstăriți în care ei nu louiesc, dar le țin pentru oaspeți. Acolo nimic nu se mai vede după covoare”.
Arta covorului popular e adânc originală și autentică prin tradițiile sale. Ea a adus cu sine din secol în secol motive originale străvechi, cu anumite mesaje. Covoarele secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, numite azi peste hotare și „covoare vechi basarabene” demonstrează un înalt nivel artistic, ale cărui rădăcini au fost cultivate cu mult înainte. În această perioadă se evidențiază trăsăturile tradiționale, caracteristice covorului moldovenesc, reflectate în ornamentică, compoziție și colorit. Recunoașterea internațională a venit în anul 2016, când procesul de realizare cu denumirea „Tehnici tradiționale de realizare a scoarței în România și Republica Moldova“ a introdus covoarele tradiționale de la noi în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Dezvoltarea artei covorului popular moldovenesc a servit ca argument pentru participarea la un șir de expoziții internaționale. Covoarele moldovenești au fost expuse în 1867 la Expoziția Internațională de la Paris, apoi la Cracovia, Viena, Geneva. După anii ’80 ai secolului al XIX-lea, covoarele basarabene au fost prezentate la expoziții din Rusia – la Harkov (1887), Nijni-Novgorod (1896), Petersburg (1902, 1913).
O denumire realistă a termenului de scoarță este dată pentru prima dată de Marcela Focșa, în lucrarea „Arta populară românească” (București, 1969), care spune: „O particularitate a scoarțelor este țesătura lor deasă și tare, scorțoasă”. Scoarțe au fost țesute pe întreg teritoriul românesc, existând diferențe între acestea în funcție de zona de proveniență.
Scoarța oltenească se impune, în primul rând, prin motivul vegetal și țesutul curb. Compoziția ornamentală este dezvoltată prin folosirea unor motive figurative (oameni și animale), integrate în diferite compoziții vegetale. Motivele antropomorfe (figuri de femei sau diverse personaje) sunt parte componentă a unor veritabile mici scene. Coloritul scoarței oltenești este nuanțat și rafinat. Câmpurile, de obicei colorate în bleumarin, vișiniu, azuriu, verde, cafeniu, se remarcă prin strălucirea lor inegalabilă. De obicei, câmpul și chenarul scoarței oltenești sunt decorate cu flori dispuse orizontal și buchete cu ramuri și frunze.
Scoarța muntenească are ca motiv principal rombul concentric, cu margini dințate, crenelate sau în trepte, prelucrate în diferite variante. Scoarțele muntenești au o policromie bogată, care asortează bleumarinul cu roz sau cu vișiniu, negru cu roșu, brunul cu galben, și îndulcește severitatea motivului riguros, geometric.
Scoarța moldovenească se remarcă printr-o formă specifică (dreptunghiulară), având o lățime mai mică, dar fiind mai lungă în comparație cu celelalte scoarțe din zone geografice diferite din România. Aceasta are țesătura mai deasă și o bogată varietate a motivelor. Scoarța moldovenească are dezvoltate atât decorul geometric, cât și decorul vegetal caracteristic, ce stilizează vechile motive simbolice ale „pomului vieții” și ale vasului cu flori.
Dintre motivele zoomorfe, cel mai frecvent motiv folosit este pasărea, legată, de obicei, de „pomul vieții”. De o surprinzătoare modernitate, scoarța moldovenească se remarcă și prin originalitatea culorilor (azuriu, galben, trandafiriu, brun și verde-kaki).
Scoarța maramureșeană este de dimensiuni mai mici, mai rustică, nu are nici finețea țesăturii sau a materialului, nici exuberanța culorilor regăsite în scoarțele oltenești sau moldovenești. Forța compoziției artistice a acestor scoarțe este însă de o mare valoare. Motivul geometric, dezvoltat prin excelență, capătă expresivitate prin ritmul în care alternează, ritm accentuat de coloritul caracteristic, în tonuri vegetale de brun, albastru închis, verde, galben – la cele mai vechi, evoluând ulterior spre o cromatică mai bogată și mai caldă (vișiniu, roșu, verde, galben, violet, cărămiziu).
Scoarța bănățeană se caracterizează printr-o puternică influență orientală, balcanică și turcească asupra formelor compoziționale și asupra motivelor decorative. În decorația acestora predomină motivul geometric și vegetal. Caracteristica scoarțelor bănățene este dată de prezența formelor complicate și a cromaticii care se bazează pe contrastul violent al culorilor (alăturarea verdelui de roșu-vișiniu intens).
O semnificație aparte o reprezintă colecția de covoare de proveniență anatoliană din Transilvania. Moștenirea culturală a covoarelor transilvănene își datorează existența unei varietăți de factori geografici, economici și politici:
- Poziția politică a Principatului Transilvaniei între puterile politice dominante ale vremii: monarhiile creștine ale Ungariei și, mai târziu, ale Habsburgilor și Imperiului Otoman.
- Situația geografică a zonei, situată pe o rută comercială importantă între Est și Vest.
Din nefericire, valoarea lor istorică și materială, valoarea artei lor nu prea a fost recunoscută atunci când covoarele vechi au fost îndepărtate și vândute, din diferite motive, din bisericile transilvănene. Covoare anatoliene de tip „ardelean” se păstrau și în alte biserici europene din Ungaria, Polonia, Italia și Germania, de unde au fost vândute, ajungând în muzeele și colecțiile private europene și americane. În Transilvania, Biserica Neagră din Brașov, Biserica Sf. Margareta din Mediaș, bisericile din Sighișoara și Rupea prezintă cea mai mare colecție de covoare transilvănene în cadrul lor original. Colecția parohiei Bistrița a fost transferată în Germania de către sașii transilvăneni care și-au părăsit locuințele la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial și este păstrată în depozitele Muzeului Național Germanic din Nürnberg, Germania. Pe lângă bisericile transilvănene, Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, România, Muzeul de Arte Frumoase din Budapesta, Muzeul Metropolitan de Artă și Castelul Skokloster de lângă Stockholm – Suedia păstrează importante colecții de covoare.
Un rol important în promovarea covoarelor realizate în România a avut-o legendara fabrică de la Cisnădie, județul Sibiu, din producția căreia au ieșit nenumărate covoare de foarte bună calitate, realizate atât pentru desfacere pe piața internă, cât și pe cea externă. Tradiția țesutului are o vechime de sute de ani la Cisnădie. Un pliant realizat de Frontul Democrației și Unității Socialiste citează un document din 1323 care atestă Cisnădia ca ”localitate mare, ai cărei locuitori cunosc bine și meșteșugul prelucrării lânii”. În anul 1513 ia ființă breasla postăvarilor, iar în anul 1873 Asociația postăvarilor din Cisnădie. Prima școală profesională din țară cu profil textil a fost înființată tot aici în anul 1888. Industria textilă cunoaște o amplă dezvoltare în perioada comunistă, când Cisnădia devine cunoscută în toată țara drept ”Orașul textiliștilor”. Covoarele fabricate la Covtex ajung vedete nu doar în România ci și în lume, fiind exportate din Japonia până în Rusia, Statele Unite ale Americii sau Italia. ”Eram peste 5000 de muncitori împărțiți în 3 unități mari. La Cisnădie a fost una dintre primele fabrici din Europa care aveau aproape toate tehnologiile de țesere a covoarelor plușate”, rememorează Nicolae Dumbravă, fost inginer de producție în cadrul fabricii.
Simboluri și mesaje
Admirat de multă lume pentru frumusețea și diversitatea decorațiunilor care-l împodobesc, covorul românesc, în toată diversitatea lui, este mult mai mult decât atât: tot acest univers reprezintă cronica codificată a ceea ce a însemnat viața așa cum a cunoscut-o și înțeles-o țăranul acestui pământ, cu toate ale ei, de la naștere la nuntă, la moarte și după aceea. Partea dificilă a devenit chiar decodarea limbajului, pentru că este unul arhaic, de o vârstă cu istoria, este limbajul simbolurilor dăltuite în piatră și lemn, țesute în covoare și cusute pe ii și costume, desenate în nisipul bătăturii de urmele pașilor din hore. Astăzi cu greu mai putem descifra limbajul pentru că legătura cu sursa s-a subțiat foarte mult. Câteva dintre simboluri sunt însă bine cunoscute.
Coarnele berbecului
Străvechi simbol al puterii, fertilității și regalității, dar mai ales al regenerării, al impulsului naturii care reînvie mereu, berbecul este, cel mai probabil, un arhetip născut în neolitic, odată cu sintezele mitice generate de „revoluția” domesticirii și creșterii animalelor. Ca element al ornamenticii populare, el își pune la lucru toate aceste capacități. El apără omul, casa și familia, dă fertilitate și bogăție gospodăriilor și este responsabil de înnoirea timpului.
Coarnele berbecului se regăsesc în strânsă legătură cu simbolurile cultului solar, uneori chiar sunt încadrate la elemente decorative care țin de acest cult, alături de altele: romburi concentrice, rozete. Personajele sub care făptura umană își ascunde adevăratul chip, în ritualuri ce ne vorbesc despre regăsirea spațiului originar și reînnoirea timpului și care au loc ciclic, la trecerea dintre ani, sunt berbecul, taurul sau cerbul. Întreaga esență simbolică a acestor animale este concentrată în coarne, prin acestea concretizându-se tot mai clar relația cornută-împărat-divinitate.
Rombul
Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că rombul simbolizează, în ornamentica populară, soarele, cu toate că există interpretări, mai ales ale unor comentatori cu pregătire în domeniul artelor plastice, unde se argumentează că rombul nu este altceva decât desenarea, în oglindă, a triunghiului care reprezintă schematic bradul, aducând în sprijinul ideii și faptul că basmele narează despre trecerea unor eroi de pe un tărâm pe celălalt, ajutați de o pasăre-ghid, de-a lungul unui arbore, care se prelungește în cealaltă lume nu prin rădăcini, cum ar fi normal, ci printr-un alt arbore crescut invers; oricare ar fi realitatea, rombul nu poate fi desprins, ca interpretare, de triunghi, rozetă, cerc, pătrat, formând împreună cu ele o adevărată „familie” ornamentală, în totalitate subordonată cultului solar.
Pasărea
Simbol general, cu mai multe semnificații, întrupează libertatea și fericirea ființei care nu suportă nici o îngrădire; funcționează ca emblemă a frământărilor sufletești ale celui îndrăgostit, fiind alegoria libertății și nepăsării tinereții. Motiv zoomorf, pasărea este folosită cel mai frecvent legată de „pomul vieții”. Un caz special al păsării este cel al păunului. Din pricina penajului său, păunul simbolizează măreția și frumusețea, în colinde fiind chiar simbolul bărbatului frumos. În descântecele populare, penele păunului pot alunga răul și readuce lumina soarelui; în vrăjile „de frumusețe”, fata își pune în păr o pană de păun, în credința că aceasta îi va aduce o înfățișare plăcută și atrăgătoare. Pana sau penele păunului, prinse la pălăriile flăcăilor, au nu doar funcție decorativă, ci și rosturi magice, în sensul că pana „cu o mie de ochi” reprezintă un fel de talisman, destinat să ferească făptura posesorului de „ochiul rău” și totodată să atragă atenția iubitei; în cântecul liric popular din Ardeal, apare sub diminutivul „păunaș”, reprezentând pe flăcăul îmbrăcat în haine de sărbătoare; pe linia unui simbolism solar, credințele subliniază prezența păunului ca pasăre multicoloră și benefică, implicată în riturile de prosperitate, fertilitate și nemurire; pe unele obiecte, păunul apare asociat cu „arborele vieții” astfel: doi păuni sau un păun și o păuniță sunt dispuși simetric, de o parte și de cealaltă a arborelui cosmic, simbolizând unitatea ce stă la baza tuturor formelor de manifestare a vieții.
Floarea
Floarea este nu doar un atribut al esteticului, prezent în ornamentică, este o purtătoare de seninătate, bucurie, destindere, un fel de porte-bonheur, pentru că floarea se poartă la pălărie și în păr; asemănarea iubitei cu o floare reprezintă un loc comun în poetica folclorică; imaginea florii subliniază frumusețea fetei, de aceea este necesar să fie însoțită, de multe ori, de un epitet cu rolul de a potența valorile estetice (floare plină, floare mare, floare rară etc.), în unele cazuri apărând floarea-florilor; în cadrul semnificației floare – frumusețe, comparația cu metafora florală poate fi aplicată atât fetei, cât și flăcăului, cu condiția ca denumirea florii, în ultimul caz, să fie de genul masculin; oricum, în afară de cazurile când, din nevoia de simetrie (trandafir – el, rujă – ea), floarea ține exclusiv de sfera femininului, onomastica feminină fiind deosebit de amplă; indiferent de creația populară în care apare, inclusiv în mit, legendă sau basm, floarea nu este doar o metaforă, ci și o identificare. Mândra nu este ca o floare, ea este într-adevăr o floare; este în fapt o temă cvasi-universală, făcând parte din tezaurul simbolic al multor popoare, florile fiind în egală măsură produse ale naturii și ale culturii; în fapt, există și un proces: boboc-floare- fruct-sămânță, ce parcă ar imita vârstele omului și șirul generațiilor. Florilor li se atribuie calitatea de semne aproape în orice tip de cultură, existând și credința că ele „vorbesc”.
„Când te duci pe câmp, e așa frumos pentru cine știe limba lor! Una zice: Ia-mă pe mine că eu sunt bună de dragoste! Alta zice: Ia-mă pe mine că eu sunt bună pentru cinste! Iar alta că-i de noroc. Alta spune: Ia-mă pe mine că bani mulți vei avea… Numai trebuie să pricepi limba lor” (Romulus Bogdan Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești).
Luiza Varga
Tel.: (+40) 726000400;
E-mail: office@luizdesign.ro
www.luizdesign.ro
