Am fost fascinat întotdeauna de desenul zigzagat al pardoselilor de lemn pe care le reprezentam încă de la primele proiecte făcute în facultate. Fără să înțeleg pe deplin atunci de ce, simțeam că acel desen mărunt, în V-uri succesive, aduce la scară spațiul și îi oferă un aer elegant și extrem de sofisticat. Curiozitatea m-a determinat să văd unde își are originea acest desen, iar răspunsul a fost în același timp surprinzător și previzibil: Antichitatea. Constructorii romani de drumuri au descoperit că, așezând cărămizi în formă de V pe un pat de pietriș, ar putea construi un drum mai stabil. Acest tip de zidărie era numit „spicatum” sau „testacea spicata e opus” și reprezintă astăzi originea unuia dintre cele mai populare modele de pardoseală din lemn și anume – parchetul în spic sau herringbone (oase de hering/pește).
Înainte de a vorbi mai mult despre acest model de pardoseală, e lesne de înțeles că parchetul reprezintă una dintre cele mai interesante și căutate pardoseli, cu o istorie lungă și interesantă. Conturarea a ceea ce numim astăzi parchet a început în perioada medievală târzie, acolo unde practica de a pune pardoseli în scânduri de lemn a devenit din ce în ce mai frecventă. În acest sens, trecerea de la scânduri brute și aspre către cele mai delicate, cu anumite modele, a reprezentat un proces firesc ce s-a întins pe parcursul a câtorva zeci de ani.
În secolul al XVII-lea, în timp ce majoritatea oamenilor de rând și comercianților din Europa aveau drept podea pământ bătătorit, casele celor bogați și ale familiilor regale aveau pardoseli din plăci de marmură. Această marmură avea nevoie de o spălare constantă care ducea rapid la putrezirea substructurii din lemn. Preocuparea pentru pardoselile de lemn a început să apară în castelele luxuriante ale Franței secolului al XVII-lea, acolo unde gustul pentru arhitectură și design interior a atins cote maxime. Palatul Versailles este un exemplu în care, în 1684, au fost prima dată introduse pătrate mari diagonale cunoscute sub numele de parchet de Versailles pentru a înlocui podelele din marmură care necesitau o mentenanță continuă. Acestea au fost prima dată documentate de către arhitectul suedez Daniel Cronstrom la Versailles și la Grand Trianon în 1693.
În franceză, „parchet” înseamnă „compartiment mic”și se referă la felul în care piesele mici din lemn au fost tăiate și montate în modele geometrice. Atât modelele în oase de pește, cât și cele chevron au devenit foarte populare de-a lungul anilor 1600 în Franța. Aceste forme de parchet au evoluat la Versailles și în celelalte palate regale franceze la sfârșitul secolului al XVII-lea, fiind apoi adoptate în toată Europa în următorii cincizeci de ani. În consecință, ceea ce numim astăzi parchet reprezintă rezultatul acestui proces de îmbinare a unor bucăți de cherestea modelate și aranjate în modele complexe, cu scopul de a forma o suprafață orizontală durabilă și aspectuoasă.
Principalele modele de îmbinare a parchetului ce s-au cristalizat și au rezistat de-a lungul timpului au fost, deci:
- Parchetul Herringbone (simplu sau dublu – cunoscut ca modelul oase de pește, sau spic)
Unul dintre primele exemple de parchet Herringbone a fost realizat în anul 1539 și poate fi găsit în Galeria François I de la Castelul Fontainebleau. Acesta a fost proiectat și produs de un meșter italian pe care regele Francisc îl angajase și datorită căruia o nouă modă în pardoselile din lemn avea să înceapă. Din secolul al XVII-lea și până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, popularitatea parchetului Herringbone a explodat. Podelele din lemn cu model au fost instalate în castele, palate și casele nobilimii din Europa Occidentală.
- Parchetul Chevron (cunoscut și ca ”point d’Hongrie”)
Parchetul Chevron este, de fapt, un stil de tăietură a plăcii în formă de paralelogram, folosit în Franța în secolului al XVI-lea, fiind numit astfel pentru că modelul său seamănă cu o serie de litere V. Etimologia cuvântului este de origine latină – caprio ce înseamnă ”căpriori”, referindu-se la asemănarea modelului cu grinzile șarpantei.
- Parchetul în panouri de lemn (cu modele precum Versailles, Chantilly, Chalosse, Aremberg)
Principala diferență între modelul herringbone și chevron este dată de unghiul la care sunt tăiate bucățile de lemn. În timp ce piesele de herringbone sunt dreptunghiulare și tăiate la un unghi de 90 de grade, chevronurile sunt tăiate la un unghi de 45 de grade la capăt și se potrivesc împreună într-un punct, creând un model în zig-zag. Datorită tăieturii unghiulare, modelul chevron duce adesea la o pardoseală cu un cost mai ridicat. Aceste tipuri de pardoseli au rămas în continuare extrem de populare și în secolul al XIX-lea, cu precădere în Parisul reconstruit în timpul lui Georges-Eugene Haussmann, când multe apartamente noi au primit pardoseli cu parchet herringbone sau chevron. Probabil acest lucru explică și pătrunderea lor în spațiul românesc, prin intermediul legăturilor pe care Bucureștiul le-a avut cu arhitectura pariziană de la începutul secolului trecut. Podelele din lemn și în special parchetul au rămas foarte populare până în anii 1930, atunci când ascensiunea industriei covoarelor a făcut posibil că oamenii să cumpere covoare pentru a acoperi parchetul. Pentru un timp, impresia generală a fost că pardoselile din lemn vor fi uitate în favoarea covorului și a mochetei, foarte la modă la acea vreme. Totuși, începând cu anii 1980 și 1990, s-a reîmprospătat interesul pentru podelele de lemn, susținut și de metode de producție mai bune și de folosirea materialelor mai durabile, păstrându-și popularitatea până astăzi.
Din punctul de vedere al execuției și îmbinării acestor modele de parchet, discuția este una lungă și extrem de tehnică. E important de știut totuși că plăcile de parchet necesită o îmbinare rezistentă, care să asigure un contact cât mai strâns. Această caracteristică este utilă deoarece, în caz contrar, plăcile se pot mișca și pot duce la apariția unor goluri inestetice. În plus, un parchet montat incorect va scârțăi în momentul în care se va merge pe el și nu va permite obținerea unei bariere eficiente împotriva pătrunderii prafului, a umezelii sau a altor reziduuri ce pot ajunge pe podea. În practică există trei tipuri principale de îmbinare între plăcile parchetului:
- Îmbinarea nut și feder, cunoscută și sub numele de lamba și uluc, este întâlnită, în special, în cazul plăcilor de lemn masiv. Acest tip de îmbinare se prezintă sub formă unor șanțuri pe o parte a plăcii și a unei ridicături pe cealaltă placă, în lateral. Prin presiune, plăcile se montează alternând nutul și federul, ceea ce permite efectuarea unei îmbinări precise, rezistente în timp.
- Îmbinarea dublu click reprezintă o dezvoltare a celui nut și feder prin adăugarea unor ridicături pe componentele care se fixează, ceea ce duce la imposibilitatea alunecării în lateral, după montare, a plăcilor.
- Îmbinarea de tip lock este o altă varianta a sistemului nut și feder, îmbunătățită prin adăugarea pe cele două piese ce se vor îmbina a unor striații care împiedică despărțirea plăcilor. În cazul acestui sistem, fixarea parchetului se face prin aplicarea unei presiuni laterale, după ce placa este așezată la orizontală față de cea învecinată.
În concluzie, design-ul acestor tipuri de pardoseală a reușit să își păstreze de-a lungul timpului calitățile tehnice, dar și estetice, devenind un design clasic, atemporal, care poate fi adaptat oricărui tip de spațiu. În mod cert, indiferent de evoluția arhitecturii și materialelor folosite ca finisaje pentru pardoseală, din punctul meu de vedere, parchetul va continua să reziste și să fie căutat, fiind una dintre cele mai populare alegeri, secole la rând.