Halkidiki – o altă perspectivă asupra frumosului

Mulți români își petrec vacanțele în Grecia și se bucură de soare, plajă, de atmosfera specială a tavernelor. Să nu uităm însă că Grecia este locul în care s-a născut cultura europeană, de unde s-au inspirat arhitecți și constructori începând cu Antichitatea, până în zilele noastre. Grecia veche nu înseamnă doar Atena, ci și templele ori sanctuarele păgâne din celelalte orașe-state, înseamnă epoca bizantină, în care creștinismul a devenit religie majoritară, dezvoltând o arhitectură ecleziastică și civilă ce a stat la baza Renașterii. Grație dorinței grecilor contemporani de a-și redescoperi trecutul și de a-l arăta lumii întregi, oriunde ai merge în zona țărmului, este imposibil să nu ai pe o rază de 10 – 15 km un obiectiv turistic istoric sau un sit arheologic bine conservat și pus în valoare. Cei care călătoresc în Halkidiki pentru o vacanță de relaxare care poate fi și ceva banal, vor descoperi în acest teritoriu o densitate impresionantă de vestigii ale trecutului; și nici satele de aici, multe dintre ele cu o istorie multiseculară, nu pot fi trecute cu vederea, pentru că înglobează o civilizație care a iubit și a respectat arhitectura, chiar dacă într-o formă vernaculară mai puțin spectaculoasă, din poziția unei națiuni asuprite.

Și istoria recentă a Greciei este interesantă, dacă ne gândim doar la eliberarea de sub otomani care s-a desfășurat în etape sau de războiul civil de după ultima conflagrație mondială.

Veniți pentru ospitalitatea oamenilor și pentru frumusețea plajelor, intrăm de fapt pe un tărâm fabulos, plin de legende și istorie. Halkidiki este vechea Peninsulă Calcidică, colonizată de grecii din insule mai sudice încă din secolul al VIII-lea î. Hr., locul unde s-a născut Aristotel, teritoriul pe care macedonenii l-au înglobat în primul lor stat care avea să devină marele imperiu al lui Alexandru. A trecut apoi în stăpânirea romanilor, și ulterior a făcut parte din Imperiul Roman de Răsărit, care a găsit de cuviință să creeze aici un centru unic al vieții monahale ortodoxe, pe Muntele Athos, începând cu anul 885, sub Împăratul Vasile I. Istoria ne lăsă și mărturii despre trecerile constante ale ciobanilor aromâni prin aceste locuri, atrași de munții peninsulei și de posibilitatea de a face negoț cu mănăstirile sau localnicii. Peninsula a trecut în stăpânire otomană la 1430, înainte de căderea Constantinopolului, și s-a alipit Regatului Greciei abia în 1912; deși participase la războiul de câștigare a independenței din 1821, această zonă nu a scăpat de stăpânirea turcească decât după Războaiele Balcanice. Din vremea regatului macedonean al lui Filip al II-lea (secolul al IV-lea î. Hr.) și până astăzi inclusiv, din munții peninsulei s-a extras aur, ceea ce înseamnă că nu a fost niciodată un teritoriu lipsit de atractivitate.

Pavajele de piatră ale satelor macedonene

Interesantă poate fi așadar arhitectura rurală din Halkidiki, cu elemente specifice Macedoniei grecești, elemente de proveniență bizantină care s-au răspândit în întreaga Peninsulă Balcanică și chiar în Asia Mică. Cu sute de ani în urmă, grecii de aici își construiau casele ca pe niște mini-fortărețe, pentru a face față agresiunilor (soldați bizan­tini scăpați de sub control în perioada des­trămării imperiului, cruciați și apoi soldați turci care își permiteau desori abuzuri, bande de răufăcători, hoți) – erau clădiri defensive foarte asemănătoare culelor oltenești de la noi, inspirate de altfel din arhitectura balcanică. Parterul era realizat din blocuri groase de piatră, iar etajul avea pereți ceva mai subțiri; unele case rămâneau netencuite pe exterior, spre deosebire de cele din insulele grecești, care aveau nevoie de un suport pentru culoarea albă, care să respingă razele unui soare mai insistent. Casele satelor macedonene sunt și azi destul de apropiate una de alta, creând efectiv un zid continuu de-a lungul străzii. Chiar dacă acele case vechi au dispărut, au rămas străzile pietruite, înguste, șerpuite după relief, parcă pentru a crea noi ascunzători. Sunt rămășițe ale unor comunități închise, precaute, permanent în gardă față de evenimente care le-ar putea afecta. În perioada interbelică, după Războiul Greco-Turc încheiat în 1922, în Halkidiki a fost relocată o importantă populație de refugiați greci proveniți din fostul Imperiu Otoman (se făcuse un schimb de populație), care fuseseră victime ale abuzurilor turcilor, asistaseră la genocid și poate fuseseră la rândul lor torționarii minoritarilor locali. În plus, Grecia are o proastă tradiție a răz­boaielor civile, din perioada bizantină și până în epoca modernă. Se poate spune deci că acest mod de viață a influențat arhitectura caselor și urbanismul localităților grecești. Evitând spațiile deschise, satele au fost amplasate în zone mai greu accesibile, pe pante abrupte, cu o topografie care îngreu­nează lucrările de construcții, dar au la înde­mână suficientă rocă pentru a construi trainic.

De la case simple la clădiri mai complexe, o caracteristică tipică este balconul închis, gen bovindou (numit de localnici „hayati”, sau „doxatos”), amplasat de regulă pe partea de sud a primului etaj. Aici se puteau desfășura diverse activități, în timp ce se putea observa foarte bine ce se petrece pe stradă.

Prin extensia acestor balcoane închise pe toată lățimea clădirii, a apărut modul de a extinde etajul în consolă, ușor deasupra străzii (acesta se numește ”sahnisin” sau ”solaria”). În prezent, modul de a construi s-a schimbat, nemaifiind nevoie de prea multă protecție. Se merge pe un stil mediteraneean lejer, cu balcoane deschise generoase și ferestre ceva mai largi. În loc de culorile tradiționale (gri, albastru, ocru), casele sunt vopsite frecvent în alb. Tradiția de a folosi piatră s-a păstrat, deși uneori poate fi mai rapid și mai comod să construiești cu beton și cărămidă. Ame­najarea străzilor, însă, implică în continuare foarte multă piatră (plăci de granit și bazalt de formă neregulată, șlefuite pe partea supe­rioară) și mai rar pavele de beton. Acestea sunt montate astfel încât să creeze pante și înclinații pentru deversarea apelor meteorice. În afara verii, care este un anotimp secetos, cam o treime din zile sunt ploioase. Unele străzi, flancate direct de zidurile caselor, au zone laterale delimitate ca trotuare, iar pentru aceasta se folosesc pietre de culori diferite, pentru a crea contrast. Calcarul este folosit și el, dar mai mult pentru soclurile caselor, garduri, parapete și amenajări exterioare. Com­binațiile de pietre de carieră de diferite nuanțe (bej, negru, roșiatic etc.) crează un aspect mai dinamic amenajărilor. Pavajele din stradă se prelungesc continuu spre curțile mici, acoperite cu piatră aproape integral, lăsând doar uneori să crească un copac, un arbust sau o viță de vie care să mai coloreze spațiul, alături de ghivece de flori, care pot fi într-adevăr spectaculoase.

Străzile sunt uneori atât de abrupte, încât se transformă în scări cu trepte foarte lungi. Oricum, lățimea lor este rareori cea potrivită pentru a permite două benzi de circulație – de multe ori, e o singură bandă, și nici aceea foarte largă.

Basilica Sofronios

Creștinismul a ajuns în Halkidiki încă din primul secol de existență, în contextul în care aici se aflau faimoase lăcașe de cult ale zeilor greci (Muntele Olimp este la circa 100 km, iar în peninsulă se afla templul lui Zeus Amon de la Kalithea). Primele biserici creștine au apărut ceva mai târziu, după ce cultul a devenit tolerat și apoi religie oficială; astfel, în Halkidiki, la Nikiti, putem vedea ruinele unei biserici creștine de la începutul secolului al V-lea, una dintre primele din regiune (celelalte au fost construite ceva mai târziu, spre sfârșitul aceluiași secol). Așezarea era relativ veche, din perioada elenistică (sec. al III-lea î. Hr.) și avusese un trecut religios fervent. Chiar în zidul bisericii descoperite s-a găsit o piatră care provenea dintr-un templu păgân, cu inscripții care menționau persoane ce făceau jertfe zeilor. Din construcție nu au rămas foarte multe ele­mente, în schimb se poate vedea un mozaic de pardoseală impre­sionant, care este vizitat zilnic de sute de turiști din toată lumea.

Basilica Sofronios, deși apărută de­vreme, a avut o existență scurtă; pe la sfârșitul secolului al VI-lea a dispărut, probabil în urma unei invazii barbare, iar în urmă nu au rămas prea multe infor­mații. Avea aproape 50 de metri lungime, destul de mare deci, ceea ce arată că deja creștinismul era religie majoritară în regiune. Descoperirea ei s-a petrecut acum câteva decenii și, la o excavare din anii 1980 a fost descoperită o inscripție cu numele Sofronios, probabil un episcop al vremii, nume care i-a fost dat și bi­sericii. Arheologii au reușit să recon­stituie câteva porțiuni de ziduri (zidărie din piatră brută sau sub formă de lespezi, respectiv câteva plăci de cărămidă), au reconstituit cu atenție pardoseala de mozaic și marmură a navei, respectiv coloanele de marmură rămase, care susțineau aco­perișul. După cum se poate observa, arhi­tectura nu este mult diferită de cea a templelor păgâne…  Iată o întrebare pe care sigur și-au pus-o primii creștini: cum construiești un lăcaș de cult pentru noua religie? După modelul templelor păgâne, ale celor evreiești sau inventezi altceva? Creștinii de aici au dat un răspuns simplu: noi știm să construim temple cu fundații de piatră și acoperiș susținut de coloane. Așa au procedat și pentru prima lor biserică. Parthenonul sau Templul Atenei Nike aveau pronaos, naos și opistodom; și biserica la fel: pronaos, naos și altar. În primele secole de creștinism, când nu era foarte clar în ce direcție se îndreaptă viața spirituală a Im­periului Roman, bisericile erau mici proiecte private; apoi, nu rare au fost cazurile în care vechile temple erau trans­for­mate pur și simplu în biserici (reutilizare adaptativă), iar pentru aceasta există câteva exemple celebre: Panteonul de la Roma sau templul Aphro­disias din Caria (Partenonul din Atena nu a putut fi transformat, au fost conflicte între creștini și necreștini). Așadar, la Nikiti avem în față un exemplu de biserică după modelul unui templu grecesc, cu fundații de piatră, plan cu pronaos, naos și altar, șiruri de coloane în stil doric ce segmentează naosul în mai multe culoare și, probabil, un acoperiș cu fronton, acoperit cu țiglă. În apropiere există și o necropolă, în care câteva morminte sunt foarte elaborate, având acoperișul în cupolă, ceea ce arată că existau oameni cu dare de mână dispuși să finanțeze o comunitate creștină.

Mozaicul este realizat din marmură și roci de diferite culori (alb, roșu, negru, gri, albastru, bleu), folosind două dintre tehnicile agreate în lumea greco-romană. Pe de o parte este tehnica mai elaborată „opus sectile”, folosită în zona altarului, prin care piesele din piatră au forme mai mari și sunt tăiate individual astfel încât să compună aproape perfect desenul prevăzut, fără să se vadă îmbinările dintre ele. Era o tehnică avansată în domeniul prelucrării rocii, folosită în acea perioadă la Roma, ceea ce arată legătura strânsă a celor din Nikiti cu lumea apu­seană, deși aceasta din urmă intrase într-o perioadă de declin. În curând, procedeul acesta avea să rămână utilizat doar în Răsărit și în lumea musulmană care se va cristaliza în secolele următoare, unde va atinge noi culmi de rafinament. În prezent, zona altarului nu se află într-o stare prea bună (bucățile mai mici, probabil din pietre semiprețioase, s-au desprins și s-au pierdut, sau au fost furate), dar să sperăm că restauratorii vor reuși să o refacă, scoțând la iveală nuanțele absolut minunate de albastru și alb. Opus sectile este un pro­cedeu folosit și în prezent, dar sub o formă ceva mai elaborată, cunoscută sub numele de „pietra dura” și considerată artă de­co­rativă în adevăratul sens al cuvântului. În domeniul nostru de interes, sunt acele par­doseli aparent continue, din marmură, sticlă sau alte materiale, ale căror rosturi sunt prezente doar la delimitarea dintre culori. Sunt lucrări valoroase, pe care nu și le permite oricine, dacă sunt realizate după tehnica tradițională, și nu din materiale compozite.

Revenind la Basilica Sofronios, pe restul suprafeței, respectiv în naos, mozaicul este realizat printr-o tehnică mai simplă din perspectiva prelucrării materialelor, dar la fel de complexă la capitolul compoziție, cro­ma­tică și simbolistică: „opus tesselatum”. Bucățile care compun desenul sunt de culori diferite, cu dimensiuni foarte mici și cu forme paralelipipedice nu foarte riguroase. Rosturile sunt ceva mai vizibile, dar complexitatea desenelor este mai mare. În Antichitate, pentru a lucra mai comod, piesele erau lipite pe panouri în ateliere și apoi panourile se montau la locul potrivit în formă finală (așa cum se practică și azi uneori).

Astfel, putem vedea în naos o căprioară și un cerb care beau dintr-o fântână ce semnifică „izvorul vieții” –  o referință la psalmi, sau la întâlnirea lui Isus cu femeia sa­marineancă și alte exemple din Evan­ghelie, care sugerează setea de viața veșnică, spălarea de păcate și, mai ales, botezul – practica cea mai importantă în contextul creștinării. Vița de vie este și ea prezentă, compusă extrem de detaliat din mici piese de rocă.

Crinul, roza vânturilor, solzii de pește sunt și acestea simboluri creștine repre­zentate cu minuțiozitate pe pardoseală. Să luăm în calcul faptul că în secolul al V-lea, crștinismul era încă o religie aflată la început, care dispunea de câteva garanții din partea statului, dar încă avea amintirea martirajelor, a conflictelor cu adepții ve­chilor credințe și se confrunta cu nu­­meroase erezii și agresiuni din partea migratorilor ce soseau continuu din nord. Simbolurile creștine erau o formă de identitate a latinilor elenizați din răsărit, de afirmare a unui stil de viață pe care ei îl considerau civilizat și voiau să îl răs­pândească prin botez. Mai poate fi obser­vată în câteva locuri Pasărea Phoenix, un simbol foarte des întâlnit în creștinismul timpuriu (renașterea din propria cenușă, prin foc purificator: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc” – zice Ioan Botezătorul, în Evanghelia după Matei).  Este impresionant cum par­do­seala avea în acea epocă rolul de fami­liarizare cu simbolurile credinței, rol pe care îl va avea mai târziu fresca reali­zată pe pereți, în bisericile răsăritene, dar și apusene. Deși comunitatea creștină de la Nikiti nu era una dintre cele mai numeroase, mozaicul ei, unul dintre pu­ținele rămase, ne arată cam cum ar fi trebuit să arate bisericile timpurii cu adevărat semnificative și care au dispărut din diverse motive, uneori chiar din cauza propriilor credincioși, care au trecut prin câteva crize (iconoclasmul din secolul al VIII-lea, de exemplu).