Klinkerul, unul dintre materialele aflate în trend, este utilizat pentru pavarea căilor de acces la exterior (alei, terase, drumuri), pentru placări interioare în spații umede sau cu trafic intens, dar și la placarea fațadelor sau altor elemente de construcție (garduri, stâlpi, ancadramente, socluri etc.). În forma lui comercială, la calitate conform standardelor europene, este un material nu tocmai ieftin, mai ales în contextul actual, legat de costurile energiei. Totuși, mulți și-l doresc, indiferent de stilul proiectului de arhitectură (modernist sau tradițional), pentru aspectul său natural, elegant, de cărămidă, respectiv pentru o serie de proprietăți fizice pe care le vom puncta în continuare. Căci, datorită acestor proprietăți, putem întâlni azi pavaje cu klinker de o sută de ani, peste care timpul pare că a trecut fără urme. În aceste pagini veți vedea și pavaje multiseculare, care încă rezistă și vor mai rezista poate sute de ani, dacă sunt restaurate și întreținute în bune condiții.
Argilă vitrificată
Ceramica este folosită de mii de ani în construcții – ne putem gândi la cărămidă, țiglă, gresie, faianță, țevi de canalizare (în trecut), inclusiv porțelanul întâlnit în domeniul electrotehnicii. La baza acestora se află un principiu simplu de fabricare: un anumit tip de argilă este amestecat cu apă, i se dă forma dorită și este arsă la o temperatură prestabilită, obținută cu o acuratețe mai mare sau mai mică, în funcție de tehnologia disponibilă.
În trecut, la fabricarea cărămizilor, în mod inevitabil, existau uneori și rebuturi din cauza arderii excesive: atunci când se aflau mai aproape de sursa de căldură, unele bucăți de argilă căpătau o culoare închisă, un anumit grad de luciu și, deși uneori ieșeau crăpate ori deformate din cuptor, aveau o duritate extrem de mare. Este vorba de un proces asemănător vitrificării (așa-numita ”sinterizare”, care apare până să se atingă temperatura de topire, la circa 1.200 – 1.300°C), prin care anumiți compuși pe bază de silicați se transformă în sticlă amorfă. Astfel materialul capătă duritate și densitate, devine mai puțin poros, deci este mai puțin permeabil la apă și cu o inerție termică mai mică. Oamenii observaseră, oricum, că o ceramică este cu atât mai rezistentă și mai stabilă dimensional cu cât este arsă la o temperatură mai mare (o cărămidă obișnuită este arsă la 800 – 1.200 °C). În fond, această vitrificare se petrece oarecum stratificat – cu cât este mai aproape de suprafață, cu atât materialul este mai lucios.
Cărămizile vitrificate erau aruncate inițial, pentru că nu li se găsea o utilizare concretă (erau ineficiente din perspectiva izolării termice și nu foarte riguroase dimensional). Totuși, olandezii foloseau acest material încă din zorii erei industriale, sub formă de blocuri pentru pavaj sau cărămizi pentru decorarea fațadelor, practică pe care au adus-o și în ”Lumea Nouă”, respectiv în New York-ul secolului al XVIII-lea – motiv pentru care klinkerul era denumit în spațiul anglo-saxon și ”pavaj olandez”. În funcție de mineralele prezente în argilă, cărămizile aveau culori mai terne sau mai vibrante. Întrucât la lovire scoteau un sunet specific, li s-a dat un nume onomatopeic: klinker (se pare că tot din lexicul Țărilor de Jos).
Perioada de glorie
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, klinkerul a început să fie utilizat în vestul și nordul Europei pentru structuri sau placări ale unor clădiri publice, poduri, canalizări, drumuri sau amenajări urbane, dar și pentru proiecte rezidențiale, profitându-se de buna sa capacitate portantă și impermeabilitate la apă. Stabilitatea dimensională a permis utilizarea pentru clădiri monumentale, cu mai multe etaje. Au apărut diverse variante, în funcție de compoziție și, implicit, de culoare; un aspect deosebit aveau klinkerul ars cu turbă (verzui) și klinkerul Greppin (gălbui, datorită argilei cu conținut mare de caolin și mai mic de oxizi de fier – la descoperirea unui asemenea zăcământ în Germania, multe clădiri au fost placate cu acest material).
În aceeași perioadă ”Belle Epoque”, s-a constatat că unele cărămizi sau plăci pentru pardoseli erau mult prea dure, ceea ce ducea la deteriorarea mai rapidă a încălțămintei. Prin urmare, s-a trecut la fabricarea unor pavaje de argilă uscată inițial la soare și apoi arsă în cuptoare cu lemne, care ofereau temperaturi mai blânde; datorită expunerii diferențiate la căldură, klinkerul avea culori diferite, uneori pe aceeași cărămidă (sau degradeuri), ceea ce a creat un nou trend în designul placărilor. Toate aceste varietăți au fost utilizate din plin de arhitecții din perioada 1880-1920, mai ales de către cei angajați în mișcarea Arts and Crafts, apărută în Insulele Britanice și răspândită apoi în Europa și America de Nord. Considerată rădăcină a modernismului și cu o influență importantă în arhitectura Art Nouveau, mișcarea Arts and Crafts urmărea revenirea la tehnici, materiale și estetici tradiționale, ca reacție la efectele industrializării, care adusese în piață produse de calitate slabă, excesiv ornamentate și artificiale. A fost un bun moment ca arhitecții să se îndrepte spre klinker ca material de construcție și decorare a clădirilor publice sau private, inclusiv în cazul clădirilor cu destinație industrială. Mai era folosit pentru pardoseli în zona rezidențială, dar și în alimentația publică (restaurante), bucătării, spații medicale etc., însă legislațiile din ultimele decenii, specifice acestor domenii, au dispus eliminarea pardoselilor cu rosturi de montaj, deoarece acolo se puteau dezvolta germeni patologici. Plăcile de klinker aveau forme diverse: rectangulare, triunghiulare, hexagonale, sub formă de pișcot ș.a.m.d. Și în România putem remarca o mulțime de construcții din acea epocă ale căror fațade au aspect de cărămidă arsă, în nuanțe diferite (fabrici, stații ale căilor ferate, case tip pentru diverse categorii profesionale, hoteluri etc.). De asemenea, putem regăsi încă pavimente interioare care încă s-au păstrat, fiind vorba de un material autentic. Ce-i drept, nu totdeauna era folosit klinker în adevăratul sens al cuvântului, uneori fiind doar cărămidă arsă la temperaturi mai mari decât cărămida obișnuită, avându-se grijă ca acestea să aibă contururi mai bine definite, fără neregularități. S-a încercat ceva similar și la construcțiile din perioada comunistă, când s-a lucrat destul de mult cu așa-numita ”cărămidă aparentă”, dar calitatea acesteia era destul de slabă.
A doua tinerețe
În prezent, se poate vorbi despre o revenire în trend a acestui material, beneficiindu-se de noi tehnologii de ardere controlată, respectiv o varietate mai mare de nuanțe prin controlul riguros al compoziției argilei. Varietatea cromatică este cu adevărat spectaculoasă, de neconceput acum un secol. O casă placată cu klinker sau care are amenajări exterioare (alei, terase, parapeți, scări/trepte) realizate cu acest material denotă o anumită calitate a arhitecturii și sunt mai valoroase pe piața imobiliară. Fațadele sunt mai bine protejate, inclusiv (sau mai ales) atunci când sub placare se află un termosistem destinat reducerii perderilor de energie. Durata de viață este practic nelimitată, fiind vorba de un material care nu se degradează la cicluri îngheț-dezgheț (absorbția de apă este extrem de mică, de 3 – 6 %) și cu un comportament foarte bun la substanțe chimice agresive (uleiuri, baze, acizi – inclusiv ploi acide sau mediu poluant). Este un material natural, fără pigmenți sintetici, colorat în masă, stabil cromatic, iar întreținerea nu este necesară; se poate curăța cu produse comune (apă cu detergent), iar dacă este nevoie chiar se poate șlefui, cu condiția să asigurăm o textură uniformă. Densitatea mare nu îi asigură și o bună inerție termică (0,6 W/mK conductivitate termică), ceea ce înseamnă că rămâne a ”pardoseală rece” atunci când este folosit în acest scop, dar poate fi folosit cu succes la pardoselile cu încălzire integrată, atât vreme cât are ca strat suport o șapă bine dimensionată; dilatările sunt reduse, ceea ce este încă un avantaj.
Când este folosit pentru placare orizontală, klinkerul se aplică folosind adezivi speciali, cu rezistență și elasticitate bună (pentru a evita tensiunile la variațiile de temperatură și umiditate), respectiv cu o aderență superioară, fiind vorba de suprafețe neabsorbante. În funcție de gradul de trafic, klinjerul se poate monta și pe șapă semiumedă, deși acest procedeu nu este încununat totdeauna de succes, de aceea nu este recomandat de specialiști. Marii producători, pe lângă plăcile de câmp, fabrică și elemente speciale – piese de margine, borduri, rigole, etc. Chiar și fără acestea, un bun meseriaș poate face minuni, deoarece plăcile de câmp se pot tăia cu scule obișnuite (de preferat cu un polizor unghiular cu disc pentru ceramică).
