Marmura este cunoscută ca unul dintre cele mai scumpe finisaje, iar realizarea unei scări de marmură devine cu atât mai costisitoare, fiind vorba de mai multă manoperă pentru prelucrarea plăcilor, oricât de simplă ar fi forma scării. În consecință, cea mai mare risipă este să aplici marmură folosind adezivi de proastă calitate sau pe suporturi instabile, care se degradează în timp. Când montajul se face la exterior, ritmul degradării este mult mai rapid, așa cum putem vedea în lucrarea de față.
Este o clădire cumva „celebră”, executată după 1989, asupra căreia s-a atras atenția de multe ori pentru insecuritatea angajaților care lucrează acolo, s-au făcut chiar interpelări în Parlament pentru repararea ei. S-a dat vina pe taficul greu din zonă, pe lipsa lucrărilor de întreținere, pe lipsa de resurse… ideea este că această lucrare a avut o mulțime de păcate, vizibile mai ales acum, când desprinderile și crăpăturile sunt mai evidente ca oricând.
Marmura și porozitatea
În acest context, este oportun să vorbim puțin despre marmură ca material pentru construcții și nu numai. Denumirea provine de la grecescul „marmairein”, care înseamnă „a străluci” – ceea ce este întrucât adevărat, deoarece marmura este ușor translucidă: lumina trece printr-un strat de câțiva mm grosime, motiv pentru care și statuile au un contur difuz dacă sunt privite contra luminii. Este o rocă provenită din calcar, metamorfică – a suferit transformări structurale, mineralogice și chimice în marile procese geologice, sub influența căldurii și presiunii. Folosită în construcții încă din Antichitate ca piatră decorativă, pentru placări de pardoseli, pereți și diverse amenajări (inclusiv sub formă de mozaic), pentru structuri precum coloane sau grinzi, în scop decorativ sau artistic (sculptură), marmura are o serie de proprietăți care o fac unică în felul ei. În primul rând, are o porozitate redusă, deci este potrivită utilizării în medii expuse umidității, fără efectele negative care apar din această cauză.
Datorită absorbției reduse de umiditate, este mai puțin degradabilă după repetarea ciclurilor îngheț/dezgheț, ceea ce o face un excelent material pentru exterior, în climatul nostru uneori excesiv. O consecință a acestor proprietăți este și faptul că plăcile de marmură au o aderență redusă, deci adezivul de aplicare trebuie să fie unul special. Lipirea este cu atât mai dificilă cu cât suprafața marmurei este șlefuită mai fin, mai lucios, pentru că adezivul nu mai poate intra în adâncimi (orificii, asperități, imperfecțiuni) care să ajute la ancorare. De aceea, orice material neabsorbant, printre care și marmura, se aplică punând adeziv pe suprafața neșlefuită, chiar ușor neregulată. Este o deosebire mare față de alte materiale folosite pentru placare, precum ceramica (gresie, klinker, mozaic) și chiar unele tipuri de rocă (precum calcar, travertin, gresie naturală), care au o porozitate ridicată și pot absorbi mai multă apă – uneori chiar până la 30% din volum. În topul rocilor uzuale cu absorbție redusă se află granitul, marmura și ardezia, ceea ce le face potrivite pentru plăcări exterioare, în spații umede, blaturi de bucătărie – de preferat cu o șlefuire fină la partea vizibilă, până la luciu, pentru a reduce gradul de absorbție.
Aceasta nu înseamnă că celelalte roci nu sunt potrivite, ci doar că, pentru a le prelungi durata de viață în medii solicitante, este de preferat să se facă o impregnare de impermeabilizare (unul sau două straturi).
De asemenea, trebuie specificat faptul că orice rocă are anumite porțiuni cu variații chimice și structurale (aleatorii sau dispuse pe straturi – se numește anizotroipie), provenite din modul în care s-a format; roca va ceda în locurile cele mai vulnerabil, adică în aceste zone. Un tratament de impermeabilizare (sigilare) pentru orice suprafață, inclusiv neabsorbantă, va aduce un plus de garanție pentru integritatea placării. De asemenea, pentru a evita pătarea, se recomandă o polișare periodică, eventual înainte de sigilare, pentru a reduce absorbanța. Porozitatea se poate verifica în laboratoare, dar și cu mijloace curente – de exemplu, se toarnă câțiva mililitri de apă pe suprafața plăcii și se observă după câteva minute modul în care apa lasă o pată umedă; după ce ștergem apa, dacă materialul este lipsit de porozitate, pata nu va fi evidentă, iar dacă materialul absoarbe, pata va rămâne vizibilă în mod accentuat.
Dar să revenim la lucrarea noastră. În primul rând, se poate vedea că stratul suport nu a fost unul corespunzător: nu s-a respectat rețeta betonului, terenul de fundare s-a dovedit instabil (soclul clădirii în zona adiacentă a crăpat, punând sub semnul întrebării rezistența întregii clădiri), iar treptele au fost viciate de neregularități pe care, probabil, montatorii au încercat să le rezolve punând mai mult mortar adeziv.
Marmura se montează în general fără rosturi, mizându-se pe o debitare atentă, astfel încât îmbinările să fie cât mai puțin vizibile, iar apa să nu își poată face loc; în cazul de față, nu s-a ținut cont de acest aspect, iar printre plăcile de marmură, ca și prin crăpăturile apărute, au crescut buruieni. Plantele, dacă nu sunt smulse la timp și acoperirea nu este reparată, găsesc un mediu propice să se dezvolte în praful care se acumulează și devine sol, rădăcinile contribuind progresiv la lărgirea crăpăturilor și degradarea scărilor. Oricât de mici ar fi, rădăcinile plantelor au o capacitate distructivă considerabilă.
O altă problemă este tipul de adeziv folosit. În prezent, se folosesc trei tipuri de adeziv: pe bază de lianți naturali, cum este cimentul (simbolul C pe ambalaj), adezivi în dispersie și adezivi pe bază de rășini reactive; primii sunt cel mai des folosiți pentru placarea cu piatră. Pentru a asigura o aplicare rezistentă, se folosesc sortimente de adeziv special, de preferat pe bază de ciment alb, cu nisip cu granulometrie selecționată și conținut ridicat de rășini sintetice, pentru a asigura elasticitatea în timpul variațiilor dimensionale cauzate de diferențele de temperatură; sunt potriviți adezivi cu deformabilitate superioară, notați cu S2. Aceste variații sunt cu atât mai evidente cu cât plăcile de marmură sunt mai mari. Pentru a avea rezistență mare la compresiune, particulele de nisip trebuie să fie dure, nu rezultate din măcinarea unei roci moi (precum calcarul) și nici cu resturi de materii organice – ceea ce, bănuim, s-a întâmplat în cazul de față. De asemenea, este necesar ca adezivii să aibă caracteristici hidrofobe, pentru a nu permite pătrunderea apei în substrat și migrarea sărurilor din substrat către zona de lipire, ceea ce afectează suplimentar montajul. Caracteristicile tixotropice (de curgere) și adăugarea de plastifianți sunt importante și ele, pentru a permite o fluiditate suficientă a adezivului și pătrunderea acestuia în toate neregularitățile feței neexpuse a plăcii de marmură. Mai mult decât atât, aici plăcile au avut zona de lipire prea netedă, iar neregularitățile din stratul suport au necesitat un pat gros de mortar, ceea ce nu este recomandabil. Oricum, în medii umede se recomandă adezivi cu aderență îmbunătățită – rezistență sporită la smulgere. Fără a mai lungi vorba, în această lucrare s-a folosit adeziv nepotrivit, cu aderență slabă (desprinderea este în general la suprafața plăcii), iar pe alocuri un mortar de proveniență incertă – n-ar fi exclus să fie din acela întrebuințat la tencuieli. Petele albe (eflorescențele) cauzate de săruri sunt vizibile peste tot, ceea ce înseamnă că nu este prezent un mortar hidrofobizat.
La placarea pardoselilor și scărilor, una dintre regulile de bază este ca adezivul/mortarul să fie aplicat uniform, complet, astfel încât plăcile să nu aibă dedesubt spații goale – acolo placa va ceda la presiune și, în plus, se poate acumula apă. Din ceea ce am observat aici, regula nu s-a respectat pe contratrepte și uneori nici pe trepte, de aceea au apărut crăpături sau zone înfundate.
Cu siguranță, aceste scări nu doar au fost montate defectuos, dar nici întreținerea nu a fost cea corespunzătoare. Dacă a apărut o desprindere sau o crăpătură, nu s-a încercat defel remedierea și nici nu s-a apelat la vreo metodă de protecție. Rezultatul este cel pe care îl observați, cu mențiunea că, fără să aibă o viață prea îndelungată, este compromisă complet și trebuie refăcută. Apare și întrebarea retorică: ce au făcut meșterii din trecut ale căror scări rezistă de secole?
