Se spune că, atunci când a construit acest palat, „Nababul” Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a gândit să paveze curtea cu monede de aur, ba chiar și învelitoarea acoperișului să fie din același material. Scopul ar fi fost ca, astfel, palatul lui să rivalizeze cu Peleșul familiei regale, construit recent la Sinaia. De fapt, aristocratul român considerase la un moment dat că este poate mai îndreptățit să fie el principele României, cu descendența sa glorioasă, decât străinul Carol I; cu toate acestea, între cei doi a existat o colaborare bazată totdeauna pe încredere și loialitate, Cantacuzino fiind unul dintre oamenii pe care Carol I se putea baza, mai ales când trebuia să îi tempereze pe liberalii lui Brătianu. Așadar, când a început construcția palatului, se spune că G. G. Cantacuzino l-a întrebat pe rege dacă să paveze curtea cu monede de aur autohtone, iar Carol I i-a răspuns: „Faci cum crezi, Coane Griguță, dar cum ai să așezi monedele?”. Pe una dintre fețe era efigia regelui, iar pe cealaltă stema țării, deci oricum le-ar fi așezat ar fi adus o ofensă țării sau coroanei, călcând pe ele; iar pe cant, scria „Nihil sine Deo”. Prin urmare, Nababul a fost pus în fața unei situații fără ieșire. Poate că estetica acelor lucrări nu ar fi fost cea mai fericită și poate că proprietarul nici nu a dorit-o cu adevărat, fiind un intelectual rafinat, deși ar fi putut-o susține; în plus, era și cam zgârcit, așa cum spuneau contemporanii. Cert este că acest edificiu realizat sub indicațiile arhitectului Grigore Cerchez este de un impecabil bun-gust și a intrat în patrimoniul național, chiar dacă nu toți românii au dovedit respectul cuvenit – aici se poate aminti perioada comunistă, în care această bijuterie arhitectonică a fost sanatoriu, iar culorile originale ale pereților, cu motive și picturi murale executate de artiști plastici venețieni, au fost acoperite cu vopsea verde în ulei…
La începutul secolului al XX-lea și chiar mai târziu, Cantacuzinii încă reprezentau un nume în societatea românească, după aproape un mileniu de istorie în care se menținuseră în prim-planul politicii acestei zone din Europa. Inițial, fuseseră mari dregători sau asociați la tron în Imperiul Roman de Răsărit; prin Ioan al VI-lea Cantacuzinul, au dat pe unul dintre împărații târzii, dar merituoși ai Bizanțului. Mai apoi, după ce au părăsit Constantinopolul cucerit de otomani, au făcut istorie în Țările Române, unde au ocupat de asemenea funcții de prim rang în structura acestor state (e drept, vasale Înaltei Porți), inclusiv domni precum Șerban și Ștefan Cantacuzino în Țara Românească sau Dumitrașcu în Moldova. Ștefan Cantacuzino a fost considerat ultimul domn pământean dinainte de instaurarea fanarioților; chiar dacă era de origine greacă (cu aporturi vlahe și bulgărești), familia s-a împământenit prin căsătorii cu marii boieri autohtoni.
Rivalizând cu Peleșul
În epoca modenă, Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832 – 1913), proprietarul domeniului de la Bușteni, era un exponent valoros al acestei familii, având și o descendență directă din Constantin Brâncoveanu. Mason recunoscut, a fost unul dintre politicienii importanți ai regatului lui Carol I: primar al Bucureștiului, ministru în câteva guverne și prim-ministru de două ori (ultima dată a renunțat în favoarea liberalilor lui Dimitrie Sturdza, în contextul Răscoalei de la 1907); participant la „monstruoasa coaliție” care a determinat abdicarea lui Cuza, a fost deputat și senator în multe rânduri, chiar șef al Patidului Conservator la un moment dat. Moștenirea familiei și afacerile personale i-au permis să strângă o avere imensă, vorbindu-se în epocă dacă nu cumva este mai bogat decât regele. Numit prinț (o titulatură neoficială, de altfel) și poreclit „Nababul”, devenise cel mai mare proprietar de terenuri agricole din regat, pe care și le administra singur. El nu a ezitat să își confirme această prosperitate prin construirea a trei palate, în primul deceniu al secolului XX, două încă existente și parte a patrimoniului de arhitectură național – unul în București, pe Calea Victoriei (actualul Muzeu Național „George Enescu”) și cel de-al doilea în Bușteni, despre care vorbim aici. Cel de-al treilea, ridicat pentru o nepoată, se află la Florești – Prahova, și este numit ”Micul Trianon” – acum în ruină, se discută tot mai des de restaurarea lui, deși sunt necesare fonduri uriașe, mai ales pentru a elimina urmele funcționării aici a unui sanatoriu TBC.
Palatul Cantacuzino de la Bușteni a fost construit pe un domeniul al familiei unde exista o cabană de vânătoare, folosită și ca loc de popas pe drumul dintre București și Brașov (pe atunci aflat în Austro-Ungaria); prin apropiere trecea și calea ferată Ploiești-Predeal. Locația era minunată, cu o priveliște unică asupra Bucegilor, iar zona devenea tot mai căutată de vilegiaturiști, mai ales că regele își construise în apropiere, la Sinaia, un castel, pe care l-a inaugurat în 1883. Nababul a ales să ridice această reședință cu adevărat princiară după planurile arhitectului Grigore Cerchez, iar lucrările au început în 1901 și au durat până în 1908, plus încă vreo doi pentru mobilare și decorațiuni. S-a optat pentru un stil neoromânesc, cu valențe brâncovenești, respectiv romantice (de inspirație celtică uneori), prin care să se fie cinstită memoria strămoșilor ce aparțineau marilor familii boierești din Muntenia sau Oltenia, punând accent de asemenea pe rădăcinile bizantine și voievodale. Întrucât au mai fost necesare niște lucrări de asigurare a apei curente, palatul a fost inaugurat cu ceva întârziere, în primăvara anului 1911. La acest eveniment au fost prezente Principesa Maria (viitoarea regină), împreună cu fiica ei, Ileana. Maria va fi prezentă și la sfințirea capelei, în 1936, alături de Patriarhul Miron Cristea și Nicolae Iorga, unul dintre prietenii familiei. Complexul a fost numit ”Castelul Zamora”, după numele unei cățelușe de vânătoare pe care o creștea familia, iar mai târziu acest nume a fost dat cartierului din Bușteni care s-a dezvoltat ulterior în zona aferentă, ba chiar și muntelui din apropiere.
Fragil în calea istoriei
Bineînțeles, G. G. Cantacuzino locuia în mod normal la București, unde era implicat în activități politice și comerciale, așa că la Bușteni venea doar în timpul verii, sau pentru evenimente mondene ori de familie. Pentru scurt timp, ce-i drept, pentru că în 1913 a murit, din cauza unei pneumonii. Familia însă a locuit aici în mod frecvent până în anii 1930, prin cei șase fii ai Nababului; fiul cel mare, Mihail Cantacuzino, a fost implicat în politică, dar și în numeroase activități mondene…
Când au venit la putere, comuniștii au naționalizat domeniul și au decis transformarea palatului într-un sanatoriu de plămâni pentru ofițerii Ministerului de Interne, deși foștii proprietari au insistat să fie considerat monument istoric și să fie protejat ca atare, cu tot cu mobilier și opere de artă.
Unele legende locale spun că, de fapt, aici erau torturați opozanții regimului, în grota de sub fântânile arteziene dinspre fațadă. Din fotografiile vechi, pot fi identificate unele piese de mobilier brâncovenesc, în ton cu arhitectura casei.
Autoritățile comuniste nu au ținut însă cont de toate acestea și ofițerii s-au bucurat de aerul curat și priveliștea deosebită; din păcate, au produs și multe pagube. Administratorii au astupat coșurile sobelor și șemineelor atunci când au instalat încălzirea centrală, asfel că în prezent acestea au doar rol decorativ; au vopsit decorațiuni și picturi murale valoroase (au fost identificate la restaurare 5 straturi de vopsea) și au înstrăinat majoritatea obiectelor, mai ales că, la preluare, nu s-a făcut un inventar al acestora. Picturile din sala de bal și blazoanele au fost acoperite și ele, din fericire doar cu pânză roșie, astfel că au putut fi recuperate.
A dispărut inclusiv portretul ctitorului, realizat de pictorul Costin Petrescu, pentru a fi găsit abia după Revoluție la Muzeul de Istorie și Artă din Ploiești. Restaurările din ultimii ani au fost făcute după fotografii care reflectă starea inițială a palatului, așa cum a fost gândit de arhitect și ctitor.
Ce a rămas original
Ridicat pe o fundație de beton, cu demisol, parter și etaj, palatul a fost construit masiv din piatră cioplită, cu o căptușeală de cărămidă spre interior; suprafața totală este de peste 3.000 mp. În complex mai sunt cuprinse un pavilion de serviciu, o vilă administrativă, respectiv o capelă, iar în preajmă se află un parc imens, cu cascade și fântâni arteziene. Dacă luăm în calcul și domeniul aferent de aproape 1.000 de hectare împădurite, avem deja în față o proprietate majoră.
În proiectarea acestui edificiu sunt vizibile influențele brâncovenești de la Mogoșoaia (din familie, cum s-ar zice) în special la intrarea principală cu logie și la ancadramentele exterioare ale ferestrelor, toate din calcar atent prelucrat. Pavajele curții, ca și placările exterioare ale zidurilor, au fost realizate cu piatră locală, granit și gresie în nuanțe cenușii cu tente mai deschise sau maronii. Tot rocă locală, nu foarte riguros șlefuită, a fost folosită și pentru scările și unele din pavajele demisolului, unde acum funcționează un restaurant.
La interior, din fericire, cu toate abuzurile din anii comunismului, s-au păstrat pardoselile de mozaic și cu plăci ceramice de la primul nivel, respectiv unele pardoseli din lemn (parchet cu diferite modele și câteva intarsii), ori scările din marmură de Carrara flancate de balustrade din fier forjat foarte spectaculoase.
Execuțiile sunt deosebit de fine, ceea ce arată că au fost aduși cei mai buni meșteri.
Mai putem observa în holul principal o placare cu ceramică glazurată italiană, unică în România, reprezentând blazoanele familiilor boierești care s-au înrudit cu Cantacuzinii, de-a lungul secolelor. Șemineele din calcar de Albești ornamentate cu mozaic policrom și foiță de aur sunt, de asemenea, la locul lor, deși nefuncționale, ca și plafoanele originale din lemn de stejar, casetate și sculptate, vitraliile, ornamentele de stucomarmură sau feroneria turnată în bronz.
De asemenea, în salonul de onoare putem încă admira galeria de picturi realizate pe piele de Cordoba, reprezentând douăsprezece portrete (precum 12 apostoli?) ale celor mai importanți membri din ramura munteană a familiei Cantacuzino.
Auriul este prezent din abundență, parcă pentru a aminti de opulența împăraților bizantini, dar și de pioșenia lor, deoarece picturile murale ca niște fresce ne fac să credem uneori că suntem într-un lăcaș de cult ortodox. Uşile din lemn sculptat amintesc și ele de stilul brâncovenesc.
Ambianța generală este una romantică, așa cum se practica încă la sfârșitul secolului al XIX-lea, sub influența istorismului care dorea reînvierea unor motive din trecutul glorios. În definitiv, stilul neoromânesc, deși apreciat în cadrul mișcării Art Nouveau, are o componentă romantică, amintind de culele oltenești medievale, așa cum se poate observa și la palatul din Bușteni. Grigore Cerchez, format ca inginer și arhitect la Paris, a îmbrățișat această formă de istorism cu aspect brâncovenesc.
El a rămas în arhitectura românească prin creații precum aripa salonului de recepție de la Palatul Cotroceni, actualul sediu al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, fațada Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” – ca să dăm câteva exemple pe aceeași linie stilistică.
Casa Manu, cunoscută și ca „Auschnitt”, abordată în stil clasic francez, a fost proiectată tot de Cerchez, pentru o nepoată a lui G. G. Cantacuzino. Monumentala locație, cu o nouă administrare privată, a fost redeschisă pentru vizitare în 2010 și găzduieşte acum (cu rezervele de rigoare din cauza pandemiei) evenimente culturale, de familie sau corporate, concerte, shooting-uri foto, lansări de colecţii, conferinţe etc. Mulți vor să marcheze un moment important în această ambianță specială, cu o panoramă largă asupra orașului, având în față vârfurile Bucegilor.
Restaurările continuă, așa cum este și cazul, pentru că vorbim despre o clădire valoroasă în mod excepțional și… ar merita să poată fi adusă la strălucirea de altă dată – o sintagmă care aici are un sens propriu.