”Balcicul și Branul sunt casele mele de vis, inima mea”, spunea Regina Maria, cea care și-a pus în mod incontestabil amprenta asupra acestor două locuri fascinante, transformându-le pentru a rămâne posterității drept mărturii ale unor vremuri în care se crea și se gândea arhitectura ca un nou început, dar având la bază o serie de realități istorice care nu trebuiau contestate sau îndepărtate, ci integrate. Vom vorbi aici despre Balcic, orașul bulgăresc de pe țărmul Mării Negre devenit în prezent un magnet pentru turiștii români (dar și străini) care ajung pe litoralul țării de la sud de noi.
Boema interbelică și anturajul reginei
Balcicul ajunsese în perioada interbelică, după anexarea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud) la Regatul României, un oraș dinamic din perspectivă urbanistică și cu un specific anume: era căutat de ”crema” culturală și artistică românească. Primaria îi împroprietărea pe cei care veneau aici și își construiau case (mai ales artiși plastici) – nu se poate nega faptul că era vorba și de o politică de atragere a românilor în scopul schimbării structurii etnice, care la acel moment era dominată de elementul turco-tătar, consecință a celor 500 de ani de stăpânire otomană. Cert este că întreaga boemă bucureșteană era vara la Balcic, de la pictorii Petrașcu, Tonitza, Grigorescu, Dărăscu, Pallady sau Ressu, la arhitecți renumiți care aveau mult de lucru, muzicieni ca Mihail Jora și oameni de litere de primă importanță care veneau să conferențieze la Universitatea Liberă ”Coasta de Argint” – Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Cezar Petrescu, Pamfil Șeicaru, Ion Pillat, Jean Bart, Tudor Vianu, Gala Galaction, Nicolae Iorga. Se putea vizita la Balcic primul muzeu al Dobrogei și se putea citi o revistă a instituției menționate. Se pare că și Lucian Blaga a solicitat primăriei un teren în 1931 pentru a-și construi o casă de vacanță, cerere cu rezoluție necunoscută.
Dar deschizătorul de drumuri, cu influență reală pentru ceea ce a devenit acest oraș, a fost Regina Maria. Vizitând locul în 1915, 1921 și din nou în 1924, la sugestia pictorului Alexandru Satmari, regina s-a îndrăgostit treptat de ”Orașul Alb”, nume datorat versanților de calcar dimprejur (de fapt întreaga zonă era supranumită ”Coasta de Argint”, din același motiv). Consecința a fost că în curând a început construcția noii reședințe regale de vară, a domeniului de la Balcic, dezvoltat treptat, cu construcții și grădini care au devenit faimoase în epocă, până în zilele noastre. A fost ales un teren cu un relief variat și cu izvoare carstice pe care funcționau atunci niște mori turcești, ulterior transformate în clădiri administrative. În fond, scara la care s-a construit a fost mult mai mare, în jurul domeniului regal fiind ridicate în total circa 130 de vile, aparținând unor artiști, jurnaliști și industriași care erau încântați să intre în anturajul reginei.
Oraș de pietre albe
Cu siguranță, locul atrăgea și datorită istoriei sale. Povestea lui începe prin secolul al VI-lea î. Hr., când grecii ionieni își stabilesc aici o primă colonie, denumită inițial Krunoi, apoi Dionysopolis, după numele zeului vinului și al petrecerilor. Cetatea este importantă pentru noi, românii, deoarece, din ”inscripția de la Dionysopolis”, aflăm de Akornion, binefăcător al orașului și ambasador la regele dac Burebista, se pare chiar sol al acestuia la generalul roman Pompei. În acea perioadă, Imperiul Roman stăpânea regiunea, cu toate revoltele grecilor, sciților și geților care îl locuiau. Din epoca romană ne-a rămas și legenda conform căreia însuși poetul Ovidiu, exilat la Tomis, ar fi fost impresionat de cetate: ”O! Oraș de pietre albe, te salut pentru frumusețea ta nemaivăzută!”.
Trebuie remarcat faptul că Dionysopolis a evoluat alături de Dobrogea, în integralitatea ei, cea mai mare parte a istoriei, abia în secolul al XIX-lea acest teritoriu fiind împărțit de o graniță. Fie că a fost vorba de romani, care statuaseră aici provincia Moesia Inferior, iar apoi Scytia Minor, fie că au fost bizantinii sau bulgarii cei care și-au disputat-o, ori otomanii cei care au stăpânit-o de la sfârșitul secolului al XIV-lea (cu o pauză de câteva decenii, în care a aparținut Valahiei lui Mircea cel Bătrân), cetatea devenită orașul Balcic de azi a avut o istorie legată de cea a Dobrogei, până la gurile Dunării. Iată de ce găsim, în epoci diferite, schimbări similare în structura etnică, în obiceiurile locuitorilor și, în consecință, în felul cum construiau. Când românii au venit aici ca noi administratori, în urma succesului surprinzător din Al Doilea Război Balcanic (1913), au văzut un oraș care, cu execepția celor câteva ultime decenii în care făcuse parte din Principatul Autonom al Bulgariei (și din 1906 al Bulgariei independente), evoluase după normele și obiceiurile otomane timp de sute de ani. Acum un secol, Balcicul era un mic port pentru cereale, cu doar câteva clădiri în stil european, dar cu multe case specifice civilizației otomane, respectiv 5 geamii cu turnurile aferente. Aceste aspecte sunt importante pentru a înțelege modul în care era perceput locul în perioada interbelică și alegerile făcute de arhitecți, de Regina Maria, în privința manierei de a construi.
Păstrarea tradițiilor orientale
Regăsim la domeniul amenajat sub patronajul Coroanei României o arhitectură balcanică tipică, de la sud de Dunăre, cu influențe din lumea islamică (în special otomană, pe alocuri maură) și, desigur, mediteraneeană. Acoperișurile cu pantă mică și olane, minaretul integrat în construcția principalului corp de clădire, utilizarea din plin a calcarului autohton se încadrează perfect în peisajul de coastă accidentat, în vechiul oraș cu puternice tradiții orientale. Nu s-a intenționat deloc ”românizarea” prin constucții în stil neobrâncovenesc, așa cum era moda acelor ani în tot restul României, sau ”occidentalizarea” după vreo tendință istoristă ori neoromantică, arătându-se un respect deosebit pentru istoria și specificul unic al orașului multietnic. Cele câteva intervenții de influență creștină sau europeană au fost făcute cu discreție și raportate tot la spațiul sud-dunărean (inscripții în slavonă, referințe simbolistice grecești). Una dintre ideile de bază a fost realizarea unei cromatici specifice, în care albul stâncilor de calcar să fie punctat de roșul olanelor de acoperiș și de verdele vegetației abundente pe timpul verii. Regina a cerut explicit noilor proprietari și arhitecților care au sosit aici (câteva nume de arhitecți: Emil Guneș, Duiliu Marcu, Paul Smărăndescu, Henrietta Delavrancea-Gibory) să afecteze cât mai puțin peisajul și mediul, prin edificiile lor.
Este unul dintre motivele pentru care Regina Maria era iubită la Balcic (i se spunea cu respect ”Sultana”), iar această afecțiune a fost răsplătită din plin, ea transformând acest loc de refugiu, la un moment dat din cauza neînțelegerilor cu fiul său, Carol al II-lea, într-unul de referință pentru viața ei personală. Îîn 1933, când își întocmește testamentul, cere ca, după moarte, corpul să îi fie îngropat la Curtea de Argeș, conform uzanței familiei regale, dar inima să îi fie depusă în Stella Maris, capela construită aici. Ceea ce s-a și întâmplat cinci ani mai târziu, când inima defunctei regine a fost adusă la Balcic, într-o casetă de argint, care la rândul ei era închisă într-o casetă de aur înclustată cu pietre prețioase. Inima a rămas aici doar doi ani, deoarece în 1940 Cadrilaterul a revenit Bulgariei și domeniul a fost evacuat, iar caseta de argint dusă la Bran, apoi la Muzeul Național de Istorie din București și… iată o altă poveste, care se pare că încă nu s-a sfârșit.
Amprente de neșters
Construcțiile și amenajarea parcului au fost realizate în cea mai mare parte în anii 1926 – 1927, dar au fost finalizate efectiv abia în 1936. Proiectele au fost realizate de arhitecți și contructori italieni, pentru clădiri, și de designerul peisagist elvețian Jules Jany, pentru grădini. Principala clădire este ”Castelul”, în fond o vilă mai mare locuită de regină și suita sa, numită sugestiv ”Cuibul singuratic” (”Tenha Juvah” în limba turcă). Se remarcă prin turnul său ca un minaret, prin terasele generoase, în consolă, cu vedere la mare, acoperișul mediteraneean cu streșini largi, tâmplăria băițuită și combinația echilibrată de piatră și var a fațadelor. În interior se mai pot vedea câteva piese de mobilier de inspirație rustică sau brâncovenească, și, foarte interesant, baia cu toate facilitățile la nivelul anilor 1930. În general, se poate vorbi mai degrabă de simplitate, de la șemineul aproape rustic la piatra șlefuită grosier, singura excepție putând fi considerată baia, ce-i drept placată cu marmură și deosebit de elegantă.
Interioarele păstrează totuși puțin din ceea ce a fost odată, deoarece în 1944 aici au fost încartiruiți soldați sovietici, care au produs multe pagube interioarelor – au distrus inclusiv tâmplăria. Ceea ce vedem în interior sunt de fapt piese aduse ulterior, când autoritățile bulgare au încercat să reconstituie atmosfera originală cu piese similare. Din fericire, mai putem vedea încă placările originale cu ceramică tip klinker, scările cu structură de lemn (și ele placate cu ceramică), lemnul superbelor foișoare și balcoane. Într-unul dintre pavilioane, mai putem regăsi o masă de piatră care se pare că a fost folosită de regină pentru masaj. Este posibil să fi fost vandalizată la un moment dat, dar a fost refăcută.
Capela de piatră în stil bizantin Stella Maris, unde s-a odihnit inima Mariei până în 1940, a fost ridicată în 1929, după planului unui anume arhitect Roghabihab. Se spune că de fapt este vorba despre o replică a Capelei Sfântului Iacob din Trikomo – Cipru, un lăcaș de cult de secol XV vizitat de regină în timpul unei călătorii.
Ansamblul cuprinde și alte clădiri, pentru toți cei care făceau parte din familia și suita reginei și pentru a asigura toate facilitățile necesare: Vila „Mavi Dalga“ (Casa pentru oaspeţi), pavilionul administraţiei, pavilionul de odihnă, pavilionul principesei Ileana şi al principelui Nicolae, pavilionul „Izbânda“, „Ciuperca“, „Lingerie“, „Cara Dalga“, ghereta santinelei sau studioul principesei Ileana.
Datorită climei blânde, în Balcic cresc relativ în siguranță smochini, magnolii, cactuși și alte plante subtropicale, aici fiind înființată ulterior, când proprietatea a revenit statului bulgar, și cea mai mare grădină de cactuși din sud-estul Europei, respectiv o grădină botanică deosebit de bogată. Dar structura și conceptul aparțin perioadei interbelice, astfel încât putem regăsi câteva elemente peisagistice originale, precum zona care trimite la celebrul labirint cretan (materialele de construcție fiind aduse, se pare, chiar din Insula Creta), respectiv o zonă pavată cu piatră din Maroc (Grădina lui Allah). Majoritatea aleilor, parapetelor și celelalte amenajări exterioare au fost realizate, totuși, cu piatră locală, un calcar deschis la culoare (alb-gălbui, uneori cenușiu pal), folosit din plin în această regiune în construcții.
Toată această ambianță balcanică și orientală ne fac să reflectăm asupra originii și istoriei românilor, asupra felului în care am conviețuit sute de ani alături de bulgari, turci, tătari, greci etc. și, desigur, a felului în care ne-am construit casele, deseori învățând unii de la alții. Putem merge un pic mai departe cu gândul, știind că Maria a fost o simpatizantă a credinței Baha’i, ceea ce poate sugera o încercare de alăturare și chiar de sinteză culturală, dacă nu religioasă. Domeniul de la Balcic poate fi considerat cel puțin o sinteză balcanică și în același timp oglinda unei părți din civilizația românească – iată un lucru pe care Regina Maria l-a înțeles din plin, deși era de cu totul altă origine, prin naștere (sau tocmai de aceea). Așa cum știm, ea s-a considerat o româncă autentică prin adopție și a iubit fără rețineri aceste locuri, cu toți locuitorii lor. Iar afecțiunea a reușit să capete un aspect mai concret prin aceste construcții care, oricât de simple ar părea, spun foarte mult despre români, chiar dacă se află dincolo de graniță.