Majoritatea celor care dispun de subsoluri, demisoluri și alte spații ale căror pardoseli se află sub nivelul terenului adiacent clădirii au probleme reale privind rezistența în timp a finisajelor. Principalul motiv este, desigur, umiditatea; mai pot exista și alte motive (tasarea diferențiată a terenului, de exemplu), dar umiditatea provenită din sol sau din condens este omniprezentă în zona noastră temperată, oricât ne-am strădui să o evităm. Există, desigur, posibilitatea de a apela la hidroizolații performante, dar acestea sunt extrem de greu de realizat la clădirile existente, iar la cele noi… sunt de dorit, deși puțini beneficiari sunt preocupați de acest aspect atunci când abia demarează lucrările. Întrebarea principală pe care ne-o punem este, așadar: ce tipuri de pardoseli putem folosi la subsol și demisol și ce putem face pentru a le prelungi durata de viață?
Umiditatea subsolului – stare de fapt
Umiditatea în sol există, orice am face, și este un lucru pozitiv pentru construcții, dar până la un anumit punct. Dacă este în exces, dar și dacă există un deficit, solul va fi instabil și se va comporta imprevizibil, ceea ce nu este deloc bine pentru fundație și pentru clădire în ansamblu. Este necesar ca, înainte de pregătirea terenului pentru construcție, să se facă o analiză a umidității solului, pentru a-i determina portanța și a stabili care este gradul de compactare necesar (în funcție și de tipul solului, climă, anotimp). Apa lichidă în anumite proporții poate ajuta la coeziunea solului, în timp ce aerul afectează stabilitatea terenului de fundație; prin compactare, se elimină aerul și se limitează cantitatea de apă care poate fi absorbită. Astfel, un sol nisipos poate avea umiditatea medie de 10 – 30%, iar unul argilos de 18 – 20%. Acesta din urmă își poate dubla însă greutatea (chiar tripla, dacă are particule foarte fine), iar solurile în general cu conținut mare de particule organice (vegetale), de asemenea, acumulează mai multă umezeală. Cu cât coborâm cota de săpare, cu atâta pământul va fi mai compact și mai puțin umed, deci va fi mai stabil și mai potrivit pentru fundare. Aceasta cu condiția să nu ajungem la vreun strat acvifer, în principiu la pânza de apă freatică, caz în care hidroizolarea completă a fundației este absolut necesară, iar stabilitatea edificiului trebuie reevaluată. Aceeași importanță o au o climă umedă, inundațiile frecvente și apropierea de o apă, curgătoare sau nu, știut fiind faptul că în preajma acestora pământul are o umiditate crescută. Iată o temă care demonstrează încă o dată importanța studiului geotehnic și a meseriei de geotehnician (sau geolog). În funcție de verdictul acestora, vom ști dacă este oportun să construim o clădire cu niveluri subterane sau nu.
Apa în stare lichidă, care afectează pardoselile de orice tip (stratul final, stratul suport sau materialele de montaj), poate proveni și din alte surse. De exemplu, avem condensul vaporilor de apă din aer, prezenți în orice încăpere a unei clădiri, nu doar la subsoluri și demisoluri. Doar că sub nivelul solului avem o temperatură a pereților ceva mai scăzută, mai ales dacă este vorba de o clădire veche, fără termoizolarea fundației. Se spune în general că subsolurile au o temperatură relativ constantă, ceea ce nu este chiar adevărat – acestea nu ajung la adâncimea beciurilor sau pivnițelor pentru păstrarea vinurilor vechi. La 1,5 metri adâncime (să zicem că acolo este nivelul pardoselii), temperatura solului poate varia de la 16°C în septembrie la 4°C în ianuarie și 6°C în mai. Există o inerție termică mai mare decât în cazul pereților sau pardoselilor supraterane, dar, oricum, diferențele există și temperaturile sunt relativ scăzute. În consecință, va scădea și punctul de rouă, deci condensul apare inevitabil, la umidități relative mici ale aerului. Pardoseala, care este poziționată la cota cu temperatura cea mai constantă, va fi expusă condensului atunci când umiditatea aerului va fi mare. Termoizolațiile pe exteriorul fundației pot rezolva în bună măsură problema, dar momentan puțini au subsoluri complet izolate termic.
Lupta cu capilaritatea
Ceea ce face ca umezeala să migreze în sol și, mai departe, în fundația construcției, este fenomenul de capilaritate, respectiv capacitatea unui material poros de a absorbi un lichid, datorită forțelor de coeziune dintre acel lichid și solid. Aceste forțe înving inclusiv gravitația, ceea ce face ca umezeala să poată urca prin acel material, îmbibându-l. Acest fenomen se întâmplă și cu pământul, dar și cu materiale de construcție uzuale cum ar fi betonul, cărămida, tencuiala, ipsosul, lemnul. Lemnul are o capilaritate ”nativă”, deoarece apa urcă în copac prin țesuturi specializate care iau forme tubulare foarte fine. Fenomenul este similar și în cazul umidității din aer – orice material hidrofil absoarbe umiditatea, acolo unde aceasta condensează. Iată, deci, cum umezeala ajunge în fundație, soclu sau zidul demisolului, iar de acolo în zidăria construcției, până la înălțimea la care se disipă în material astfel încât să se evapore și să nu mai constituie o problemă – aceasta dacă, pe traseu, nu întâlnește un materiale impermeabil, o hidroizolație.
Există și materiale neafectate de capilaritate, adică acelea care sunt, de regulă, și bune hidroizolante: ceramica porțelanată (sau smălțuită / angobată), piatra, rășinile sintetice (poliuretanice, epoxidice, poliureice), masele plastice (PVC, polietilenă, HDPE), bitumul și membranele bituminoase. Acestea (exceptând ceramica și piatra) sunt folosite, de regulă, ca hidroizolații, sub formă de membrană solidă sau aplicate în stare lichidă, după situație.
Nu este de neglijat nici apa provenită din materialele de construcție puse în operă recent. O casă nou construită poate elimina treptat în următorii 2 ani de la recepționare chiar și 5 tone de apă, care vă pot afecta pardoselile sensibile. În cazul unui demisol, cantitatea de umiditate remanentă este proporțională, în funcție de suprafață, deci merită luată în calcul, chiar dacă au fost folosite hidroizolații.
Nu în ultimul rând, ne vom gândi la eventualele inundații, mai ales că subsolurile sunt cele mai vulnerabile la acest tip de incident. Fie că este vorba de o inundație naturală, ori de una provocată (țeavă spartă, robinet lăsat deschis etc.), va rămâne destulă apă în structura clădirii și în finisaje, timp de săptămâni sau chiar luni după evacuarea ei; această apă trebuie să se ducă undeva, deci… nu vă grăbiți să refaceți pardoselile imediat după inundație.
Capilaritatea se manifestă, așadar, cu o intensitate crescută, la toate nivelurile subterane ale unei clădiri, unde contactul cu umiditatea lichidă este mai mare. Subsolul și demisolul, cele mai întâlnite tipuri de niveluri subterane, se diferențiază prin următoarele:
- Subsolul este definit ca acel nivel al construcției care are pardoseala aflată cu mai mult de jumătate din înălțimea lui liberă sub cota terenului.
- La demisol, diferența de nivel dintre pardoseala acestuia și nivelul terenului adiacent construcției este mai mică decât jumătate din înălțimea liberă; demisolul este considerat nivel suprateran.
Atunci când este vorba de un teren în pantă, condițiile menționate mai sus trebuie să fie valabile pe cel puțin jumătate din suprafața subsolului sau demisolului.
Pentru a opri această migrație a umidității, se recurge la metode dintre cele mai diverse, de la drenarea terenului adiacent clădirii la folosirea de beton hidrofobizat și la hidroizolații cât mai riguroase. Există aditivi care hidrofobizează și șapele sau tencuielile. O acțiune extrem de importantă este îndepărtarea apei de baza construcției, la exterior, iar pentru aceasta se realizează sisteme de drenare a apei cu pietriș și o țeavă perimetrală cu orificii, care să capteze apa în exces și să o îndrepte către canalizare. Suplimentar, se poate turna la nivelul solului o placă de beton, peste acest sistem de drenaj, astfel încât umiditatea să nu ajungă la fundația casei. Vom avea grijă ca lângă clădire să nu crească vegetație care să degradeze sistemele de drenaj și hidroizolațiile. Un sistem de drenaj se poate realiza și în interiorul subsolului, eventual cu o pompă de evacuare a apei, dar acestea sunt cazuri mai rare – garaje subterane, spații de producție, spații tehnice.
Ideal ar fi ca ruperea capilarității să se facă pe toată suprafața fundației și a elementelor de construcție îngropate, inclusiv dedesubtul fundației – fie că este fundație radier general (placă), continuă sau izolată. În realitate, acestea sunt foarte rare la clădiri mai vechi de 20 de ani. În cadrul lucrărilor de modernizare sau de consolidare (cu subzidiri), se pot face termoizolații și hidroizolații, iar pentru aceasta sunt necesare săpături și lucrări destul de elaborate. De asemenea, este de dorit o hidroizolație și sub pardoseală – fie sub șapă, fie deasupra ei, cu ridicare la perete. Un montator responsabil va aplica totdeauna o rășină cu rol de barieră de umiditate sub stratul final (parchet, laminat, PVC, cauciuc, mochetă etc.), care să protejeze suplimentar.
Dezumidificatoarele sunt și ele o soluție bună de a proteja finisajele și sănătatea locatarilor, dar… cu anumite costuri; un echipament de acest tip poate consuma în jur de 200 W/h, ca să nu vorbim de investiția în aparatură și, dacă trebuie drenată apa condensată, montaj.
Ce tipuri de pardoseli putem folosi
Teoretic, la subsol și demisol putem folosi orice tip de pardoseală, dar pentru fiecare dintre ele trebuie să creăm niște condiții minime în privința umidității. Să le luăm pe rând:
- Ceramică, piatră, klinker, compozite din rocă – aplicate cu adezivi specifici, pe bază de ciment, sunt cele mai potrivite pentru subteran, nefiind nevoie de condiții speciale (bineînțeles, totuși să nu fie umede permanent); sunt materiale cu o permeabilitate redusă la apă, dar au o inerție termică destul de mică, prin urmare vor fi permanent susceptibile de condens, mai ales dacă desfășurăm aici activități ce implică vapori de apă (gătit, plante, curățenie frecventă etc.). Umezeala nu le afectează, dar nu sunt nici prea confortabile, cu excepția sezonului estival de vârf, când ne dorim un ambient mai răcoros.
- Lemn masiv, lemn stratificat, laminat – nu sunt viabile la subsol sau demisol decât peste un strat suport perfect sigilat, de preferat și termoizolat; pereții, de asemenea, trebuie hidroizolați, pentru a fi protejate și zonele perimetrale. Este de preferat un montaj lipit, sau bătut în cuie (la parchet masiv), pentru o minimă ventilare. Au fost consemnate numeroase cazuri de asemenea materiale folosite fără a avea dedesubt o barieră de umiditate și care au avut o durată de viață extrem de scurtă (maxim 20 de ani). Poate în cazul laminatului ieftin nu este o pagubă prea mare, dar la un parchet scump, această opțiune poate fi considerat o risipă. Umezeala, împreună cu bacteriile și insectele fac ravagii.
- PVC, cauciuc, SPC, mochetă – și în cazul acestora, este de preferat un strat suport bine hidroizolat (deși sunt materiale rezistente la umezeală), deoarece dedesubt se poate crea un mediu propice dezvoltării mucegaiului, ceea ce nu este deloc premiza unui mediu de viață sănătos. În plus, umezeala afectează șapa și adezivii de montaj, ducând la desprinderea stratului final.
- Deck din lemn sau WPC – cu un drenaj minimal și o ventilare corespunzătoare, creăm cumva condiții similare celor din exteriorul clădirii, chiar fără expunere la UV, deci este o soluție optimă.
- Încălzire în pardoseală – doar cu etanșeitate perfectă și cu o bună termoizolare care să prevină pierderea căldurii în sol; în rest, stratul de uzură va fi cel potrivit cu sistemul de încălzire ales.
