Funcții și teme
Textele actuale relevante despre designul pavimentelor au tendința să se situeze la cele două capete ale raftului cu cărți. La un capăt sunt cele privind textele de proiectare urbană idealistă din anii 1960 și 1970, multe dintre ele plângându-se de sărăcia privind pavimentele moderne. Ele oferă foarte puține sfaturi utile, dar și foarte multe fotografii ale unor pavimente deosebit de frumoase, aflate, în general, în amplasamente străine sau istorice însoțite de texte scurte și melancolice (Halprin, 1963; Rasmussen, 1959; Rudofsky, 1969; Specter, 1974). La celălalt capăt sunt manuale practice de realizare a detaliilor, de modele standard de așezare și de principii de design basic (Beazley, 1960; Blanc, 1996; Littlewood, 1993; Pinder & Pinder 1990).
Între cele două grupuri de literatură, există un mare spațiu liber, remarcat de asemenea de Williams (1997). Acest spațiu nu este umplut nici de arhitectura peisagistică și nici de textele despre design, deși unele dintre ele conțin instrucțiuni și regulamente pentru pavimente (Booth, 1983; Harris and Dines, 1998; Kirkwood, 1999; Moughtin, 1995, 2003; Watson, 2003). Aceste regulamente par să-și aibă rădăcinile în teoria modernă a designului, având tendința să sublinieze aspectele funcționale și programatice (abordări planificate) în dauna considerațiilor estetice, care sunt adesea expediate pe scurt într-o analiză a principiilor obișnuite de design, cum ar fi echilibrul și repetiția. Legăturile vizuale sau cele pline de semnificații care dau sens și care se realizează între paviment și contextul în care există sunt rezumate foarte pe scurt, dacă nu chiar deloc. Toate aceste texte rămân oarecum ca niște scurte instrucțiuni pentru un designer care vrea să facă din suprafața pavată a unui mediu construit o parte integrală, esențială sau integrantă a întregului design.
Multe dintre clasificările și normele actuale ale pavimentelor par să derive din Elisabeth Beazley (1960), sau chiar sunt citate literalmente fără a menționa sursa. Funcțiile pavimentului, așa cum sunt rezumate de Beazley și repetate de Pinder and Pinder (1990) într-o reactualizare a lucrării lui Beazley, sunt reformulate aici:
- Aspecte practice: să ofere o suprafață dură, uscată, nealunecoasă, portantă
- Direcția: să ghideze sau să restricționeze fluxul traficului de pietoni
- Odihnă, repaus: să încurajeze încetinirea sau oprirea, cu ajutorul modelelor nedirecționale
- Risc, pericol: să comunice avertismente non-verbale despre pericole pietonilor
- Scară: să reducă scara spațiului urban la proporții umane
- Utilizare: să indice proprietatea sau activitatea adecvată
- Caracter: să consolideze stilul vizual existent al unui spațiu
Această listă de funcțiuni definește, mai degrabă îngust, scopurile pavimentului și dă în mod spontan câteva indicații vagi despre potențialul lui (de exemplu, „caracter” este prezent în trei paragrafe care descriu în primul rând materialele pavimentului). Totuși, ele au valoare ca elemente care pun bazele unei vederi extinse asupra posibilităților de înțelegere a pavimentului.
Pentru a fi corectă față de Ms. Beazley, Pinder dă ca exemplu Piața San Marco – una dintre piețele studiate spre a fi urmărite – ca o excepție de la câteva dintre regulile ei.
Există multe moduri de a privi pavimentul, moduri care merg dincolo de o privire practică sau funcțională. Teme recurente în literatură, dintre care unele se suprapun cu funcțiunile enumerate mai sus, includ următoarele roluri potențiale și principii de funcționare ale pavimentului:
- Ca element la scară umană aflat într-un spațiu mare
- Ca stimul al mai multor simțuri
- Ca indiciu pentru mișcare
- Ca model de dragul modelelor
- Ca purtător de informații și semnificații
- Ca trăsătură permanentă de peisagistică
- Ca o expresie a pământului de sub el
- Ca element unificator sau de integrare
Element la scară umană în spații mari
Spațiul urban modern este adesea supradimensionat până în punctul disconfortului psihologic (Sitte, 1945; Trancik, 1986). Modelul planului de bază de la nivelul solului poate să reducă, la nivel perceptual (sau să mărească, dacă asta se dorește) întinderea unei piețe. „Modelul liniilor și al formelor geometrice și de asemenea schimbarea culorilor și a texturilor oferă o scară față de care pietonul își măsoară mișcarea” (Specter, 1974). Într-o piață cu adevărat supradimensionată sau prost definită, „un paviment cu un motiv decorativ puternic ar putea ajuta la iluzia unei scări gestionabile, dar este puțin probabil să corecteze în sine iluzia spațială” (Kostof, 1992).
T.M. Mikiten (2000) a realizat pentru paviment un set de norme bazate pe conceptul de scări multiple care „conectează ierarhic” în același fel în care o face mintea omenească, relaționând oamenii cu un spațiu într-un mod în care arhitectura modernă adesea nu poate.
Stimul al mai multor simțuri
Pavajul poate fi interpretat ca „peisaj oferit de sol”, ca o lucrare artistică realizată la nivelul solului sau ca un covor al orașului și este mai mult decât un simplu element vizual (Cullen, 1961; Crowhurst Lennard, 1995; Halprin, 1963). „Un peisaj al solului construit cu grijă poate fi, de asemenea, o lucrare de artă care mărește bucuria pietonilor și conștientizarea experienței mersului.(…) Efectul, ca într-o grădină Zen, este de a concentra atenția pe momentul prezent, pe experiența senzorială imediată, pe sentimentul că se simte pavajul de sub picioare, materialele în schimbare și modelul vizual. Această intensificare a conștientizării cuiva asupra faptului de «a fi aici», într-un mediu plăcut, îi intensifică acestuia sentimentul de bine, starea de bine” (Crowhurst Lennard, 1995). Pavimentul poate fi singurul nostru contact fizic cu un spațiu urban; materialul din care este realizat are efect asupra sunetelor pe care le fac pașii noștri și „mare parte din experiența noastră cu textura o avem prin intermediul tălpilor” (Carmona et al., 2003). „Putem face deosebire între moale și tare, neted și aspru; între iarbă, mușchi, piatră, beton, piatră cubică, pietriș, nisip, mâl (noroi) sau scânduri” (Rapoport, 1977). Unele materiale de pavaj au chiar un miros distinct, în condiții de schimbare a temperaturii sau a umidității.
Un indicator al mișcării
„Motivul decorativ al pavimentului organizează și încadrează mișcarea și activitatea de pe suprafața solului” (Kirkwood, 1999). Așa cum se menționează în lista de funcțiuni a lui Beazley, aflată mai sus, direcționalitatea și scara modelelor pavimentului pot influența calea, drumul
și ritmul (Beazley, 1960; Cooper Marcus, 1990; Dee, 2001; Halprin, 1963; Moughtin, 2003; Rudofsky, 1969). Practic, toată literatura care se referă la designul de paviment a menționat această capacitate, adesea subliniind-o ca și cum ar fi fost cea mai importantă considerație. Aceasta poate fi adecvată într-o piață foarte complexă pentru a indica „pedestrian desire lines” (Watson, 2003) – traseele cele mai dorite de pietoni dacă, de exemplu, traseele care străbat piața nu sunt vizibile, sau amplasamentul mobilierului urban sau al altor elemente nu indică cu claritate căile de circulație. În multe cazuri, totuși, modele direcționale pot, fără intenție, să trimită mesaje care încurajază mai degrabă mișcarea decât să încurajeze o persoană să stea în piață. Pentru a funcționa ca un indicator, modelul nu trebuie neapărat să sară în ochi; de fapt, efectul vizual al modelului pavajului poate fi exagerat de mișcarea trecerii peste el. Rodemann (1999) a descris efectele negative asupra sănătății provocate de unele pardoseli interioare cauzate de efectele combinate ale mișcării cu modelele vii, țipătoare și repetitive ale pardoselii.
Modele decorative de dragul decorativului
Modelele decorative sunt un mod vizual și mental de organizare a informației astfel încât să o putem filtra și procesa (Bell, 1999; Dee, 2001; Gombrich, 1979; Hale, 1994; Salingaros, 1999). Ele pot să ofere minții noastre, de asemenea, oportunitatea de a se juca diverse jocuri, cum ar fi de a completa, a aduna sau colecționa modele (Hildebrand, 1999; Hale, 1994). Modelele care sunt alcătuite din elemente la scară mai mică, modelele imbricate sunt deosebit de satisfăcătoare (Alexander, 2002; Gombrich, 1979; Hildebrand, 1999; Salingaros, 2000). Modelele la scară mare, monotone, sunt rapid filtrate și respinse ca informație redundantă, dar „violated expectations” (așteptările încălcate) sau surprizele de genul schimbării de motiv în mod progresiv sau brusc pot menține trează atenția unei persoane într-un spațiu (Rapoport & Hawkes, 1970).
Purtător de informații și semnificații
Cercetări asupra mișcărilor oculare ale pietonilor din stradă au scos la iveală „scanarea în dreapta și stânga la distanță medie” (Rapoport, 1977). Totuși, în piețe cercetătorii au observat „o concentrare a atenției pe o bandă îngustă, cu o atenție primară în prim-plan și într-un punct de mijloc” (Rapoport, 1977). Dacă obiectivul principal al designului unei piețe este implicarea oamenilor în mediul ei, „o oportunitate incredibilă de a realiza conexiunea dintre pieton și paviment a fost ratată peste tot în lume, prin folosirea de suprafețe simple, lipsite de caracteristici” (Salingaros, 1999). Așa cum s-a menționat anterior, indicii subtile în designul unui paviment pot oferi informații practice despre pericole sau limitări (Beazley, 1960; Halprin, 1963; Moughtin, 2003).
Putem fi, de asemenea, influențați de modelul pavimentului și în alte feluri care n-au fost în intenția designerului (Hill, 1984). Se menționează asfel un studiu în care linii diagonale aflate pe pavimentul unei alei determinau pietonii să treacă pe partea stângă fără niciun motiv aparent. Lakeman (1992) descrie „trasee” de-a lungul liniilor și umbrelor pavimentului ca și cum s-ar merge pe o placare inconștientă, cu un gest distrat. Fie că suntem sau nu conștienți de modul în care răspundem mediului înconjurător, noi filtrăm în continuu aportul senzorial pe care-l primim de la acesta. Ch. Alexander (2002) crede că noi simțim intuitiv gradul de ”wholeness” (totalitate,
întregime) în orice obiect – fie că aceasta este o cană de ceai, un pavaj sau o clădire – în corelare directă cu cât de aproape este structura sa de o imagine a sinelui (Alexander, 2002). Cu aceasta, el dorește să spună că vedem calitățile umane cum ar fi imperfecțiunea, potențialul și creșterea spre exterior pornind de la centru. Obiectele sau locurile în care recunoaștem acea structură sunt mai probabil să aibă semnificație pentru noi (Alexander, 2002).
Trăsătură permanentă de peisagistică
Pavimentul unui trotuar sau al unei piețe poate supraviețui foarte bine clădirilor care-l mărginesc; această calitate a durabilității poate fi reconfortantă într-un mediu care se schimbă. Norberg-Schulz descrie un om care se întoarce în orașul natal numai pentru a descoperi că locuința copilăriei lui nu mai există și vecinătatea acesteia s-a schimbat atât de mult încât se simte pierdut; „apoi, deodată, recunoaște pavimentul tipic al trotuarului: pavajul pe care s-a jucat în copilărie și trăiește un puternic sentiment că s-a întors acasă”.
Datorită faptului că arhitectura unei piețe poate suferi modificări de-a lungul timpului, constanta pavimentului poate oferi un sentiment de stabilitate, în special dacă acesta are o patină care arată semnele timpului și vârsta, uzura și îndelungata lui întreținere. Aceasta poate chiar să reflecte importanța acelui spațiu public pentru cetățenii care îl folosesc. „Un model decorativ al pavimentului – element definitoriu al peisagisticii locale, detaliat cu grijă – este, de asemenea, o expresie a valorii comunității care a investit atenție și pricepere în pavimentul aparent banal al orașului” (Crowhurst Lennard, 1995).
O expresie a pământului de sub el (paviment)
Pavimentul, și în special pavajul, poate fi interpretat ca „un strat subțire de placări care acoperă cel mai puternic și natural element al scenei urbane: unduirile pământului” (Cullen, 1961). Folosind materiale care aparțin sau au legătură cu tipurile de piatră și sol locale, se va consolida percepția pavimentului ca suprafață naturală, la fel cum face și modelul, care accentuează orice coborâre sau înălțare a terenului față de nivelul de bază al unei piețe. Soliditatea inerentă a celor mai multe materiale pentru pavimente, și în special piatra, le conferă acestora o impresie de profunzime și de legătură cu pământul. „O suprafață din piatră va părea mai grea, și că este o parte a pământului însuși, pe când iarba este mai ușoară, este percepută ca un „covor ușor care acoperă suprafața” (Thiis-Evensen, 1989).
Element unificator sau de integrare
„Clădirile bogate în texturi și culoare stau pe o platformă. Dacă platforma pe care stau este o întindere netedă și plată de asfalt cenușiu, atunci clădirea rămâne separată, deoarece platforma nu reușește să trezească interesul ochiului în același fel în care o face clădirea. Unul dintre cei mai puternici agenți pentru unificarea și conectarea orașului este pavimentul” (Cullen, 1961). Pavimentul poate scoate în evidență atât clădiri individuale, cât și grupate, prin definirea spațiului pozitiv din jurul clădirii sau a ansamblului, precum și a spațiului dintre ele (Ashihara, 1970; Moughtin, 1995). Pavimentul trebuie, la rândul lui, să constituie un element în sine, de sine stătător. El „trebuie considerat ca fiind partener egal cu clădirea și prin natura nivelurilor sale, a scării, texturii și proprietăților generale, are un efect de sociabilitate” (Cullen, 1961), fiind mai prietenos, mai vizibil în armonie cu contextul.
Designul unor pavimente nu reușește să se integreze într-un spațiu pentru că este prea uniform, sau prea asemănător cu împrejurimile lor pentru a mai avea o prezență reală și a mai putea fi sesizat. În cadrul decorului unei piețe, „pavimentul poate funcționa cel mai bine ca element unificator atunci când posedă un model distinct sau unic, făcându-l astfel ușor de recunoscut și de a fi ținut minte” (Booth, 27 1983). Întinderea vizuală a pavajului unei piețe îi oferă acestuia un rol important. „De însemnătate, în ceea ce privește designul de detaliu al spațiului public sau al pieței, este accentul care trebuie pus pe natura și întinderea suprafeței solului ca element unificator principal” (Kirkwood, 1999). Ca unificatori la scară mare, modelele și materialele pavimentelor care sunt caracteristice unui oraș pot lega o piață de contextul ei (Kirkwood, 1999).
Info
Luiza Varga
Tel.: (+40) 726000400;
E-mail: office@luizdesign.ro
www.luizdesign.ro
