Un concept dedicat substanței
Stereotomia reprezintă un complex de cunoaștere a unor tehnici geometrice, necesare pentru trasarea și tăiarea blocurilor de piatră, pentru a putea fi utilizate la construcția structurilor arhitecturale.
Folosirea acestei proceduri tehnico-geometrice constă în asigurarea prealabilă a compoziției elementelor constitutive individuale, favorizând astfel stabilitatea structurală și punerea lor în operă fără nicio eroare.
Evul Mediu reprezintă o perioadă în care piatra își atinge într-un fel apogeul, fiind pusă în evidenţă de către meșterii pietrari ce au lucrat la ridicarea catedralelor gotice. Primele desene ce ilustrează tăierea pietrelor datează încă din perioada respectivă, iar mai departe această artă a fost teoretizată în mai mute tratate ce vizau stereotomia. Una dintre primele lucrări ce caracterizează în mod științific această ramură a tehnicii de tăiere este intitulată „Le premier tome d’architecture”, apărută în Franța și datând din anul 1567.
Privind în istoria locală, putem remarca capodopere arhitecturale executate în timp, din piatră, marmură sau granit, reprezentând caracteristici ale unui anume stil, realizări de excepție determinate prin știință și simț artistic. Chiar dacă în prezent stereotomia tinde să joace un rol secundar în ecuația arhitecturii unei clădiri, există și arhitecți care nu se dau în lături de la a proiecta totul până în cel mai mic detaliu. Autorii lor sunt arhitecți contemporani, dedicați substanței și care privesc dincolo de uzualele detalii de execuție, de placare a pereților și a pardoselilor, și pentru care noțiunea stereotomiei devine una deloc neglijabilă. Deoarece arhitectura implică și lucrul cu suprafețele, stereotomia devine un prilej pentru arhitecți spre a-și arăta abilitățile de realizare a unei compoziții orizontale. O bună parte din cunoștințe ar trebui să se bazeze pe noțiunile de geometrie descriptivă, ce stau la baza acestei tehnici de croire, tăiere, fasonare și îmbinare a elementelor din care este executată placarea. Probabil suprafața cea mai ofertantă pentru „desenarea” unei anumite stereotomii este planul orizontal, în speță pardoseala. Deși există o gamă largă de materiale ce permit realizarea unei pardoseli, ne vom concentra atenția asupra unuia singur, și anume piatra naturală.
Cele mai folosite roci
Folosirea pietrei naturale pentru placarea pardoselilor datează de secole întregi, fiind un material dorit în primul rând pentru gradul de durabilitate pe care îl oferă, dar și pentru aspectul estetic. Deoarece suprafața pardoselii este o parte solicitată a unei clădiri, luând în considerare frecvența de utilizare pe care o suportă, alegerea unui material optim trebuie să țină cont de mai multe aspecte: intensitatea traficului, corelarea cu destinația spațiului și modul de utilizare, integrarea aspectului natural în restul amenajării. În ceea ce privește varietatea pietrei naturale, este necesară cunoașterea caracteristicilor a minim trei tipuri diferite, de regulă marmura, granitul, și travertinul.
Marmura – reprezintă o rocă metamorfică, compusă din calcit și obținută prin procesul de metamorfoză a calcarului. Face parte din categoria finisajelor reci și vine într-o gamă variată de nuanțe și texturi. Culorile sale se datorează impurităților conținute: roșu de la sărurile de fier, maro de la cele de mangan, sau cenușiu de la grafit. Este un material răspândit peste tot în lume, marmura albă de Carrara fiind arhicunoscută în Europa datorită calităților sale deosebite. În plan local, cea mai importantă resursă de marmură se află la Ruşchiţa, de unde se extrage marmura cu acelaşi nume (marmura de Ruşchiţa).
Pentru realizarea stereotomiei unei pardoseli de marmură, arhitectul poate lucra cu diverse tipuri de elemente:
n Lastre – plăci mari care măsoară 200-300 de cm în lungime și 110-160 cm în lățime (2-3 cm grosime), care pot fi cumpărate ca atare și apoi tăiate la dimensiunile și formele dorite;
n Semilastre – plăci de dimensiuni un pic mai mici, în funcție de furnizor;
n Placaj – plăci tăiate după dimensiuni standard, care pot fi folosite direct;
n Mozaic (bucăți mici de marmură care pot avea culori și dimensiuni variate).
O pardoseală din marmură va avea o durată de viață egală cu cea a construcției, prin prisma durității pe care o are. Coeficientul de transfer termic în cazul marmurei este unul ridicat, ceea ce o recomandă în cazul în care se alege un sistem de înclazire prin pardoseală. Curățarea și întreținerea sunt facile, reprezentând un mediu impropriu dezvoltării diverselor micro-organisme. Punerea în operă a marmurei în cadrul unei pardoseli se face numai după proiectarea stereotomiei de montaj, cu respectarea acesteia întru totul.
Pentru realizarea corectă a unei pardoseli din marmură, este necesară o suită de operații precum: degroșarea, şlefuirea, microșlefuirea, cristalizarea. Prin operația de degroșare, sunt eliminate diferențele de nivel și sunt uniformizate rosturile apărute la îmbinarea dintre plăci. Prin şlefuire și microşlefuire, se obține o suprafață cât mai fină, având porii închiși. Operația de șlefuire este una obligatorie atunci când scopul este realizarea unei pardoseli de bună calitate. Nu în ultimul rând, prin cristalizare, porozitatea suprafeței marmurei este închisă total, pentru a evita absorbția de apă.
Granitul – este o rocă magmatică masivă, cu granulație grosieră, conținând în principal cuarț, feldspat sau minerale de culoare închisă. La fel ca în cazul marmurei, dispune de o duritate crescută, fiind foarte rezistent la zgârieturi și având o gamă largă de culori și granulații. Spre deosebire de marmură însă, structura sa moleculară îl face impermeabil la apă, fiind folosit cu precădere la realizarea pardoselilor în spațiile umede (băi) sau în spațiile expuse intemperiilor (spații exterioare, terase etc.). Realizarea și montajul unei pardoseli din granit implică un proces destul de migălos, luând în considerare densitatea și greutatea plăcilor de piatră. Asigurarea planeităţii suprafeței placate reprezintă și ea o condiție esențială pentru obținerea unei pardoseli calitative.
Travertinul – reprezintă o rocă sedimentară poroasă de calcar, ce se distinge prin culoarea sa gălbuie-brună ce îl face să fie unul dintre cele mai folosite materiale. Este un material valorificat de arhitecți prin prisma aspectului neutru, poros ce îi sporește senzația de material natural. Acesta nu beneficiază de un luciu persistent, ca în cazul marmurei sau granitului, fiind un material care în timp devine mat, formând anumite „umbre” pe suprafață. În ceea ce privește montarea unei pardoseli de travertin, se va asigura o grosime optimă a plăcilor, iar întreținerea în timp a suprafeței prin șlefuire, tratamente de impermeabilizare sau corelarea cu destinația spațiului reprezintă condiții esențiale pentru prelungirea duratei de viață a acestuia.
În concluzie, pentru orice tip de material se optează, rolul arhitectului în realizarea unei pardoseli este unul esențial. Datoria sa este de a elabora cu pricepere și imaginație planul de execuție al stereotomiei pardoselii, iar executantul să îl respecte întocmai, pentru a ajunge la un rezultat final care să mulțumească pe toată lumea, împreună cu beneficiarul.
