Deschiderea către piața de construcții occidentală de la sfârșitul secolului trecut ne-a permis să ne bucurăm de o mulțime de materiale noi, de calitate superioară. Printre acestea se numără și pardoselile din PVC, alături de materiale și sisteme de montaj profesionale, astfel încât se poate spune că în prezent suntem sincronizați cu ceea ce se întâmplă pe piața mondială. Totuși, există anumite confuzii încă, și o serie de informații care ar merita cunoscute nu doar de către specialiști, ci și de către publicul larg, pentru a ști care sunt proprietățile acestui material, unde poate fi folosit și ce oportunități ne oferă.
PVC-ul amintirilor noastre
Unii dintre noi ne mai amintim acele pardoseli oarecum standardizate din anii ’70 – ’80 ai secolului trecut, de o calitate nu prea bună, pe care le numeam generic “linoleum”. În realitate, nu era vorba nici pe departe de un produs integral natural, așa cum este linoleumul, obținut din praf de plută, de lemn, ulei de in și rășini naturale. Era vorba, de fapt, despre un PVC neomogen, iar confuzia aceasta s-a făcut nu doar la noi, ci și pe piețele cu o ofertă mai generoasă, dat fiind faptul că existau anumite asemănări ca textură (deși un profesionist își dă seama). Linoleumul dispăruse în acei ani de pe piața autohtonă, singurele pardoseli de linoleum existente fiind cele rămase din perioada interbelică, atunci când piața liberă permisese importul acestui material, foarte apreciat în amenajările Art Nouveau, Art Deco sau Bauhaus.
Așadar, acele straturi finale de PVC, folosite frecvent în spații publice (spitale, școli, magazine etc.), dar și în apartamentele blocurilor nou construite, ca o alternativă ieftină la alte tipuri de acoperiri, erau ușor de aplicat cu adezivi pe bază de solvenți și simplu de întreținut ulterior. Românii aveau la dispoziție o variantă destul de rigidă, casantă după un timp și nu foarte atrăgătoare, singura pe care industria de profil putea să o ofere consumatorilor autohtoni. Le mai putem întâlni și azi în clădiri nerenovate de multă vreme sau sub vreun strat de mochetă ori laminat din apartamentele construite în acea epocă. Oamenii preferă deseori să le acopere, decât să le decoperteze – o operațiune destul de anevoioasă, deși ar fi necesară, măcar din motive de igienă (dedesubt e un mediu propice pentru tot felul de microorganisme sau insecte). Și umiditatea devine o problemă, întrucât PVC-ul este un material impermeabil.
Despre material
PVC-ul (policlorura de vinil) ca material pentru pardoseli are o istorie fascinantă. El a fost descoperit în 1835 în Germania, dar o variantă comercială viabilă a fost obținută prin anii 1920, de către inventatorul american Waldo Semon (care nu a inventat și guma de mestecat, așa cum a intrat în legendă!). A fost de fapt un experiment eșuat în obținerea unui adeziv, dar acest nou material i-a potolit dezamăgirea, ba chiar se poate vorbi de o descoperire epocală. Folosit inițial pentru fabricarea de mingi de golf sau tocuri de pantofi, a ajuns după Al Doilea Război Mondial un excelent substitut la cauciucul din care se fabricau pardoselile elastice (la acel moment, era criză de cauciuc, pentru că toată producția mergea către industria militară). Dezvoltarea economică fără precedent a SUA, investițiile imobiliare masive și urmărirea visului de prosperitate de după război au dus la o producție imensă de PVC: toți americanii (și mai ales soldații întorși de pe front) își doreau o casă mai mare, simplu de întreținut. Pardoselile PVC au corespuns ritmului rapid de lucru și exigențelor de igienă.
Lucrurile au evoluat asemănător și în Europa, preocupată să își refacă rapid și cât mai ieftin patrimoniul construit, afectat considerabil de război. Astfel au apărut treptat noi tipuri de PVC – de la omogen la multistrat, de la lucios sau mat la antiderapant sau în relief, de la armarea cu textile la consolidarea cu fibră de sticlă, ajungându-se la variantele moderne antibacteriene, antistatice sau cu emisii reduse de COV (compuși organici volatili).
A existat o perioadă când s-a folosit mult azbest pentru a-i conferi proprietăți termoizolante, dar s-a renunțat prin anii 1980, azbestul fiind periculos pentru sănătate.
După cum știm, PVC-ul este folosit în cantități mari în construcții, de la tubulaturi și izolații electrice la ferestre și diverse tipuri de profile. La scară industrială, acesta este obținut din mixuri de gaze naturale condensate, etilenă, distilate din petrol sau gudron de cărbune, cu un consum de energie mai mic sau mai mare, în funcție de calitatea materiei prime. În China, de exemplu, unde se produce peste jumătate din cantitatea mondială de PVC, acesta este obținut preponderent din cărbune, cu multe deșeuri rezultate și catalizator pe bază de mercur, care este foarte toxic. Mari producători sunt, de asemenea, în Japonia, Taiwan, SUA și Europa de Vest.
PVC-ul este un material căutat datorită proprietăților sale, dincolo de prețul avantajos. Iată cîteva dintre aceste proprietăți:
n Poate fi mai rigid sau mai elastic, în funcție de rețeta folosită;
n Are o densitate optimă (1,1 – 1,45 g/cmc), raportată la rezistența sa (este mai greu ca lemnul de pildă, dar mult mai rezistent la solicitări mecanice) – ceea ce înseamnă că grevează foarte puțin asupra structurii unei construcții; rezistența mecanică crește odată cu greutatea moleculară.
n Este un material termoplastic, ceea ce poate fi un dezavantaj; rezistența mecanică scade odată cu creșterea temperaturii.
n Este un bun izolator electric (este drept, mai slab decât polietilena și polipropilena), drept pentru care este folosit deseori în scop electroizolant;
n Este un bun izolator termic – are coeficientul de conductivitate termică între 0,14 și 0,28 W/mK, ceva mai slab decât lemnul, care are coeficientul de circa 0,13;
n Este rezistent la agresiuni chimice – săruri, acizi, baze, grăsimi și alcooli, ceea ce îl face potrivit în diverse zone de activitate (inclusiv alimentar și medical); în varianta uPVC (neplastifiat), devine rezistent inclusiv la solvenți puternici, iar dacă este PVC obișnuit, plastifiat, se comportă rezonabil la combustibili sau diluanți pentru vopsea, dar se poate deforma (fără a se dizolva) la unii solvenți precum THF sau acetona;
n Este rezistent la apă, precum și la microorganismele care afectează multe alte materiale de construcții; din acest motiv, utilizarea în medii umede este curentă;
n Are un comportament bun la radiațiile UV, atunci când se află în compoziție anumiți aditivi, ceea ce face ca PVC-ul să fie utilizat cu succes în unele elemente de construcție și amenajări exterioare.
Câteva categorii
Așadar, din perspectivă istorică, PVC-ul este prima variantă de pardoseli vinilice.
În ultimele decenii, au mai apărut LVT-ul (Luxury Vinyl Tiles), SPC-ul (Solid Polymer Composite), MCF-ul (Mineral Core Flooring) și alte câteva tipuri de pardoseli cu conținut de PVC, existând tendința ca producătorii să lanseze noi denumiri prin care să definească mai bine acele materiale, dar și să se identifice pe piață. În fond, este vorba cam despre aceleași materii prime, combinate în diverse proporții: policlorură de vinil (PVC), plastifianți cu greutate moleculară ridicată, pigmenți și o cantitate variabilă de carbonat de calciu, eventual un strat final de poliuretan care întărește stratul de uzură. Astfel, foliile respective devin mai mult sau mai puțin rigide, cu rezistență termică mai mică sau mai mare. Există variante omogene (aceeași compoziție în masă) sau neomogene (cu un strat de uzură sesizabil, ce conferă și aspectul pardoselii).
Compoziția pardoselilor vinilice determină cumva și modul în care sunt comercializate – în role sau dale (produsele mai rigide sunt furnizate, desigur, sub formă de dale). Tehnicile de montaj sunt ușor diferite pentru cele două variante. În cazul produselor sub formă de role, rosturile sunt mai puține, obținându-se suprafețe continue, lipite uniform pe stratul suport, prin îmbinare la cald cu sudură de aceeași culoare. Acesta este un avantaj important atunci când ne dorim pardoseli fără rosturi în care să se adune mizeria și impermeabile, proprietăți obligatorii în domenii precum spitale, unități școlare, alimetație publică. Sunt extrem de utile când trebuie făcută o curățenie sau o igienizare pe suprafețe mari, cu mașini speciale. Pentru încălzire în pardoseală, se recomandă variante le dedicate de LVT, SPC sau MCF, cu un conținut ridicat de minerale, deci o inerție termică redusă – căldura se transmite mai rapid, crescând eficiența instalației.
Din perspectiva efectelor asupra sănătății, merită purtată o discuție separată: în ce măsură PVC-ul emite compuși organici volatili, considerați toxici pentru om? Dacă vom folosi o pardoseală PVC de proveniență incertă, fără acreditări din partea unor instituții de certificare, riscurile sunt destul de mari; dacă mizăm pe branduri consacrate, cu acreditările la zi (și cu prețuri ceva mai mari, e adevărat), nu avem de ce să ne temem. O emisie ușoară există la orice produs PVC, dar în limite absolut sigure pentru produsele de top. În fond, astăzi cu greu poți identifica un produs sută la sută inofensiv, pentru că substanțele chimice sunt folosite peste tot, chiar dacă materiile prime sunt naturale. O pardoseală din lemn masiv, o mochetă din lână sau o acoperire ceramică nu sunt neapărat fără COV, pentru că în compoziția lor sau în materialele de montaj sunt incluși polimeri care înregistrează emisii, chiar și la un nivel greu de sesizat fără aparatură de laborator. În construcții se folosește mult PVC (tâmplărie termoizolantă, lambriuri, siding, elemente de instalații, aparatură electrocasnică etc.), prin urmare, dacă am renunța la PVC, ar trebui să regândim practic întreaga manieră de a construi la acest început de mileniu.
În prezent, pentru flooring se folosește preponderent PVC-ul omogen, cu o structură uniformă în masă, din mai multe motive. În primul rând, faptul că nu are strat separat de uzură face ca pierderea de material să nu fie atât de vizibilă încât să necesite înlocuirea integrală. În al doilea rând, PVC-ul omogen se poate recondiționa o dată sau de două ori, prin șlefuire și aplicarea unui tratament de suprafață care să îi îmbunătățească proprietățile. Este o operațiune frecventă, pe care o puteți solicita și unor firme de profil din România. PVC-ul omogen se bazează, printre altele, pe o tehnologie din anii 1960 care expandează ușor materialul, conferindu-i o structură cu celule închise; datorită acestui lucru, pardoseala devine mai ușoară, mai elastică și cu proprietăți de amortizare a șocurilor. Din aceste considerente, pardoselile PVC pot fi folosite într-o mulțime de domenii de activitate, inclusiv pentru pardoselile de sport, care au cerințe particulare. Pe piața de construcții au apărut o serie de materiale care dau senzația că ar putea suplini PVC-ul. Este, într-adevăr, doar o senzație; acest material are proprietăți care nu pot fi obținute simultan și la același nivel pe altă cale: rezistență la uzură, întreținere ușoară, confort la pășire și amortizarea șocurilor, suprafață continuă, comportament la substanțe chimice agresive. Prin urmare este, deocamdată, de neînlocuit.
