Domul din Milano

Cu o arie la sol de aproape 12.000 mp (lungime de 158 m și lățime maximă de 92 m), catedrala milaneză este una dintre imaginile emblematice ale Italiei și ale Europei, fiind cel de-al doilea edificiu romano-catolic ca mărime din Italia și al cincilea din lume. Ca dimensiuni, este depășită doar de Basilica Sf. Petru din Roma, Basilica Aparecida din Brazilia, Catedrala St. John the Divine din New York și Marea Catedrală din Sevilla, dar trebuie notat că este cea mai veche dintre toate acestea. Interiorul, care poate atinge o capacitate de până la 40.000 de locuri, este înnobilat cu o pardoseală realizată în secolele al XV-lea și al XVI-lea, din marmură alb-roz, neagră și roșie. Este una dintre cele mai vechi pardoseli utilizate continuu din lume, având nevoie periodic de restaurări, ultima importantă fiind cea din 2012 – 2014.

Domul este chiar în centrul orașului Milano, care s-a dezvoltat în jurul lăcașului de cult principal. Străzile radiază de aici sau se desfășoară de jur-împrejur. La construcția catedralei nu s-a vorbit niciodată de materiale prea scumpe, sau de arhitecți prea puțin curajoși; nu s-a prea vorbit nici de simplitate, așa cum finalizarea completă a rămas un subiect secundar timp de secole. Atfel, s-a lucrat la acest edificiu începând cu sfârșitul veacului al XIV-lea și nimeni nu poate spune că are în față versiunea finală – permanent este ceva de finisat, de completat, de ridicat la un nou nivel de rafinament. Începută în 1386 din ordinul Episcopului Antonio da Saluzzo (pe un teren care servise ca loc de cult încă din secolul al III-lea, când un templu roman al zeiței Minerva fusese ridicat aici) și sfințită în 1418, catedrala a fost considerată relativ finalizată abia în 1892. Politica, mărimea proiectului, lipsa banilor și alte cauze au dus la întârzieri continue. Fațada a fost terminată la începutul secolului al XIX-lea, din ordinul lui Napoleon Bonaparte, care a decis să se încoroneze aici ca Rege al Italiei (în 1805); pentru aceasta, a pus cheltuiala în sarcina statului francez.

Echilibru între gotic și baroc

Surprinzător este cumva și stilul gotic abordat preponderent, italienii fiind atrași mai degrabă de romanic sau baroc. În construcția propriu-zisă au fost implicați mii de artiști, sculptori și lucrători specializați din toată Europa, arhitecții vremii fiind invitați oficial să se alăture acestui efort – sunt documentate cel puțin 78 de nume diferite de arhitecți, dar aceștia probabil au fost mult mai mulți. Toate controversele despre cele mai bune metode de a duce la bun sfârșit acest proiect enorm au dus la o îmbinare extraordinară de stiluri. Dacă inițial s-a construit după conceptele gotice, de la 1567 s-a continuat în stil baroc (cu influențe neoclasice, până la primul rând de ferestre), lucru evident la fațada principală, care a fost terminată în 1805. Deasupra, se poate observa reorientarea spre gotic (neogotic), unele intervenții datând din secolul trecut, când s-a urmărit revenirea spre stilistica originală. Fiecare dintre cele 5 uși de bronz ale domului au fost sculptate de artiști diferiți, între anii 1840 și 1965, având teme diferite. Panourile sculptate pe ușile monumentale înfățișează episoade din viața Sfintei Fecioare, a Sfântului Ambroggio (patronul orașului Milano) și a Sfântului Borro­meo, dar și scene din viața istorică a orașului

și din timpul construcției catedralei.

O machetă expusă în catedrală ne dezvăluie cum trebuia să arate catedrala la începutul construcției, cu elemente specifice în stil gotic, inclusiv o rozasă imensă amplasată deasupra intrării principale. Un total de 3.500 de statui, 135 de garguie și 700 de figurine decorează domul, două treimi dintre acestea fiind în exterior. Edificiul milanez este cel care adăpostește cele mai multe statui gotice din lume, majoritatea lor realizate între anii 1386 și 1447, altele fiind adăugate între secolele XV – XVIII. Cea mai faimoasă este Madonnina, o statuie din cupru a Sfintei Fecioare, aco­perită cu 3.900 de piese de aur, amplasată pe cel mai înalt vârf al acoperișului. A fost realizată în 1774 de bijutierul Giuseppe Bini și sculptorul Giuseppe Perego și măsoară peste 4 metri, constituind secole în șir cel mai înalt punct din oraș –  108,5 metri, detronat abia în 1959 de un centru de afaceri.  Acoperișul domului, cu o suprafață de circa 8.000 mp, este el însuși obiectiv turistic, la care se poate ajunge fie cu liftul, fie urcând câteva minute bune pe scările de piatră. Sosit aici, vizitatorul este înconjurat de 135 de turle (cea mai înaltă ajungând la 108 m), alte sute de statui și dantele în piatră și nu mai puțin de 4.000 de figurine având o superbă panoramă asupra orașului, iar în zilele senine chiar asupra crestelor Alpilor. Acoperișul navei, finalizat abia la 1682, este realizat în întregime cu plăci imense de marmură, așezate precum țigla. Ornamentația turlelor și parapetelor de 5 metri înălțime nu ține cont de orientare, fiecare element este sculptat cu aceeași grijă pentru detaliu, pentru a fi perfect atât din stradă, cât și de pe acoperiș.

Interiorul și pardoselile

Interiorul nu foarte luminat este contrastant cu exteriorul strălucitor al Catedralei, dar nu este cu nimic mai puțin impresionant.

Cele 52 de coloane și vitraliile naosului, care în majoritate datează din secolele XV – XVI, sunt cele mai mari din lume și lasă o impresie puternică asupra vizitatorilor. Cinci nave gigantice, separate de stâlpi de piatră artistic sculptați, sunt încadrate de ferestre cu vitralii executate cu mare măiestrie. Absida, partea cea mai veche a catedralei, include trei ferestre în formă de roză, realizate de Filippino de Modena, într-un mod ce dezvăluie complexitatea sculpturii din secolul al XIV-lea. Fereastra mijlocie este una dintre cele mai mari ferestre de absidă din lume. Neobișnuită și extrem de vizitată este statuia Sf. Bartolomeu (jupuit de viu), sculptată de Marco D’Agrate în 1562. De asemenea, spectaculoasă este orga, una dintre

cele mai mari din lume.

În apropierea intrării principale, pe pardoseală se poate vedea o fâșie de alamă aurită, marcată din loc în loc de semne zodiacale și care se orientează treptat către stânga; este un ceas solar, pe care coboară razele soarelui printr-un orificiu practicat în peretele opus. Deși vechi, fiind amplasat în Dom în 1768 de astronomii de la Accademia din Brera, ceasul solar este extrem de precis, fiind folosit și azi de localnici și turiști ca reper al timpului. Este adevărat, din când în când au fost făcute verificări și restaurări, deoarece pardoseala poate suferi din cauza tasărilor sau uzurii. O astfel de restaurare s-a făcut în 1827, alta în 1929, iar ultima intervenție datează din 1976, când s-a constatat că pardoseala a coborât din cauza scăderii nivelului apei freatice, în contextul lucrărilor pentru metroul orașului. Tot atunci a fost lărgit și orificiul prin care intră lumina.

Pardoseala Domului din Milano este, prin tradiție de secole, realizată din trei tipuri de marmură: roz (un roz deschis, specific marmurei de Candoglia), neagră (din carierele de la Varenna – provincia Como, în apropierea orașului Milano) și roșie (de la Arzo, acum în cantonul elvețian Ticino, nu departe de granița cu Italia). Designul de bază, care se repetă sub diverse compoziții, constă din pătrate mari în care sunt inserate modele geometrice, florale (crini și roze), respectiv marine (scoica drept motiv principal). De fapt, prima variantă de pardoseală este menționată în 1392, când era comandată o acoperire cu marmură albă și neagră în zona absidei.

De la 1404, pardoseala devine obiectul unei preocupări mai mari, proiectul fiind încredințat lui Marco Solari, arhitect și sculptor care făcea parte dintr-o familie nobiliară lombardă ce activa în domeniul construcțiilor. Acesta a realizat pardoseala sacristiei nordice, folosind pentru prima oară marmură de Candoglia cu inserții geometrice în marmură neagră și roșie. În general, era căutată o marmură moale, mai puțin casantă, pentru a putea fi decupată în forma necesară; aceasta însemna și o rezistență mai mică la trafic, ceea ce ducea la renovări frecvente. Astfel, în 1567 au început alte recondiționări și extinderi ale acoperirilor cu marmură, proiectarea fiind în­cre­dințată arhitectului (și pictorului) Pellegrino Tibaldi. Acesta a realizat și cripta Jemale de sub altar, o construcție barocă circulară de o fru­mu­sețe aparte, cu pardoseli concepute după principiile stereotomiei. Dar execuția pardoselii în catedrala propriu-zisă nu a început decât în mai 1575; atunci, au fost rezolvate nava centrală și două nave mici laterale, lăsându-se totuși des­coperită linia mediană pentru a transporta ma­terialele de construcție (cu vagoane pe șine!)…

Proiectul lui Tibaldi a fost continuat de Bernardo Robbiano începând cu 1585, respectiv de Lelio Buzzi în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Pardoseala în forma de azi este cea desenată de Pellegrino Tibaldi, cu optimizări la renovarea din anii 1914-1920; atunci, renumitul arhitect Luca Beltrami, cunoscut pentru restau­ră­rile sale, a fost preocupat în principiu să con­solideze materialele, observând că inserțiile negre și roșii riscă să se desprindă deoarece marmura roz de Candoglia tinde să se erodeze mai rapid, creându-se rosturi accentuate. În­cepând cu mijlocul secolului trecut, aceste lu­crări de restaurare au fost reluate periodic, reparându-se plăcile crăpate și recimentând zonele adiacente. Principalul actor în aceste renovări este “Veneranda Fabbrica”, instituția înființată încă de la 1387 pentru construcția catedralei, care se ocupă în prezent de păstrarea întregului edificiu, de la strângerea de fonduri la execuția lucrărilor necesare. În perioada 2012 – 2014, pardoseala a fost curățată, consolidată și renivelată, pentru a căpăta aspectul original. Unele mostre cu valoare deosebită au fost prelevate și conservate în muzeul edificiului – Grande Museo del Duomo. Astfel, printre opere de artă, cărți rare, vitralii și obiecte de cult, putem întâlni și plăci de par­do­seală originale.  Marmura este folosită din plin pentru întreaga catedrală. Realizată din cărămidă, structura edifi­ciului a fost placată ulterior cu marmură de la Condoglia, din zona Lacului Maggiore.

Este o marmură de culoare deshisă, albă cu vinișoare roz și gri, provenită în principal din carierele de la Val d’Ossola, acum o zonă turistică foarte populară. Alegerea acestei surse a fost, în afară de calitatea materialului, posibilitatea transportului pe apă, începând cu lacul, apoi râul Ticino și, înspre Milano, pe canalele speciale numite “navigli”, deschise pentru irigație și navigare, care se pot vedea și acum în sudul orașului. Gian Galeazzo Visconti, ducele de Milano care a susținut cu toate puterile ridicarea catedralei la sfârșitul secolului al XIV-lea, a încurajat proiectul prin scutirea com­pletă de taxe a materialelor de construcții folosite pentru dom. Bărcile de transport erau inscrip­țio­nate cu inițialele AUD (Ad usum fa­bri­cae), de unde a apărut și o expresie în lombardă: a călători “ad ufo” înseamnă a călători gratis. Toate materialele folosite pentru renovări sunt similare celor originale, astfel că din 1927 a fost dată o lege prin care pentru renovarea și completarea cate­dralei se folosește doar marmură din cariera de Candoglia.

“Adoptarea” garguielor

Chiar și în zilele noastre se pot vedea uneori la catedrală blocuri brute de marmură din care se vor sculpta statui, schele pentru renovări, optimizări, adaosuri, consolidări etc. În timpul celui de al Doilea Război Mondial bombardamentele aliate au atins și Domul, dar într-o măsură mai mică decât alte edificii milaneze, precum teatrul Scala. Ultima renovare a fațadei a avut loc între 2003 și 2009, când aceasta a fost curățată complet, dezvăluind în toată splendoarea culoarea nobilă a marmurei din nordul Italiei.

Întreținerea unui asemenea edificiu costă bineînțeles enorm, și deseori se desfășoară campanii de strângere de fonduri. Cea mai inedită a fost lansată în noiembrie 2012 și privește ”adoptarea” de către sponsorii generoși a garguielor edificiului.

Astfel, s-au oferit spre îngrijire 135 de garguie donatorilor care oferă 100.000 euro, numele lor fiind gravat sub una dintre aceste figuri gotice de sub acoperișul domului, care au și rolul de a drena apa de ploaie.

Domul din Milano este impresionant prin multe: dimensiuni, strălucire, sculpturi, mistica ce învăluie acest spațiu. Mark Twain spunea ceva de genul: “Se spune că această catedrală este a doua după Sf. Petru de la Roma. Nu pot înțelege cum poate fi a doua după orice făcut de mâna omului”.

Aceasta nu înseamnă că trebuie să placă tuturor; unii intelectuali și critici de artă au fost mai puțin laudativi: marele critic de artă John Ruskin spunea că nu are niciun pic de inventivitate, iar scriitorul Oscar Wilde o considera un eșec, din cauza complexității exagerate, a supra-aglomerării din partea de sus, care nici nu permite vederea statuilor.

Oricum ar fi, este un obiectiv turistic ce merită vizitat, interesant mai ales pentru cei care vor să observe cum s-a construit de-a lungul timpului cu cele mai exclusiviste materiale.