Cazul despre care vom vorbi în continuare nu este nici pe departe singular. Mulți beneficiari ai unor lucrări de construcții, dezvoltatori, arhitecți, proiectanți sunt tentați să opteze pentru trasarea și integrarea unor țevi și elemente de instalații sanitare (ca și electrice deseori) prin pardoseală, respectiv prin șapa realizată peste placa de beton. Acestea pot funcționa foarte bine, dar apar câteva întrebări cheie: „Cum procedăm când apar scurgeri sau defecțiuni?”, „Cum identificăm locul problemei?”, „Care sunt cele mai potrivite metode de a evita alte incidente similare?”, „Care pot fi pagubele pricinuite?” ș.a.m.d.
Avantaje aparente
În multe dintre blocurile construite în perioada comunistă, instalațiile electrice erau trasate prin planșeele și pereții de beton, unele încă din stadiul de turnare a prefabricatelor. Nu însă și instalațiile sanitare, care erau trasate pe coloane, astfel încât distanțele rămase până la robinete sau sifoane erau reduse și puteau fi acoperite fără probleme în tencuială sau sub plăcile ceramice. Oricum, riscul unei defecțiuni exista în continuare și instalatorii evitau pe cât posibil să aibă lucrări ascunse. În ultimii ani, încorporarea țevilor de instalații sanitare în pardoseală a devenit o practică frecventă. Este o soluție care, la prima vedere, pare salutară: țevile nu se mai văd în zona inferioară a peretelui, nu este cazul să ne preocupe mascarea lor, sunt protejate de lovituri, nu incomodează la finisarea pereților sau la curățenie, nu trebuie să ocolească ușile sau diverse elemente de amenajare, termoizolarea se poate face la fel de bine etc.
În plus, traseele sunt mai scurte, deci sunt necesare mai puține materiale (mai ales coturi) și operațiuni de manoperă, ceea ce, în cazul dezvoltatorilor care construiesc pentru piața imobiliară poate fi un calcul strict economic, nu neapărat lăudabil. Dacă șapa este suficient de groasă și de compactă, țevile sunt protejate suficient de solicitările mecanice care pot interveni, de exemplu corpuri grele de mobilier sau lovituri accidentale. Viabilitatea acestei metode este demonstrată de sistemele de încălzire în pardoseală, care sunt considerate relativ sigure din perspectiva pierderilor de agent termic. Este drept, acolo avem altă situație – agentul termic nu va depăși niciodată temperatura de 45-50ºC, deci țevile vor avea un ritm de uzură extrem de redus.
Revenind la subiectul nostru, trebuie să remarcăm următoarea problemă concretă: atunci când apar probleme la instalațiile respective îngropate în șapă, este extrem de greu să identificăm sursa problemei, locul. Prin șapă pot trece țevile de apă rece și apă caldă, eventual turul și returul instalației de încălzire. Dacă observăm o pată de umezeală pe pardoseală sau la baza pereților, vom înțelege că avem o scurgere de apă, dar nu vom ști exact de unde, cel puțin într-o primă fază. Șapa este în general un material permeabil, relativ poros, în care umezeala difuzează aparent uniform și pe distanțe mari. Dacă este vorba despre pierderi ușoare, abia sesizabile, petele de umezeală devin vizibile în timp, după zile sau chiar săptâmâni, mai ales când stratul final este impermeabil (gresie, PVC, rășini). Este posibil ca, atunci când este vorba despre un sistem de pardoseală care presupune și o barieră de umiditate, de pildă o rășină la montarea parchetului masiv, umezeala să fie observată după ce s-au produs pagube însemnate în substrat și chiar în structura imobilului.
Mai degrabă observă vecinul de dedesubt decât cei care folosesc pardoseala în cauză. În continuare, rămâne întrebarea: pe unde curge? Chiar dacă știm aproximativ care este traseul, va trebui să îl scoatem la iveală pe tot, ca să fim siguri că am descoperit toate problemele. Și este de preferat să înlocuim toată acea porțiune de instalație, fiind posibil ca întreaga lucrare să aibă vicii serioase legate de materiale sau manoperă. Numai din ceea ce v-am spus până acum este suficient să vă faceți o idee despre amploarea problemelor: demontarea pardoselii, decopertarea șapei pe zonele vizate, timp pierdut și casa în șantier.
Adevărata problemă: identificarea sursei
Dar să vedem cum s-au întâmplat lucrurile în cazul nostru; ne vom folosi și de imagini, care sunt destul de sugestive. Proprietarii acestui apartament cu două camere au observat la un moment dat (nu foarte potrivit, era în sezonul rece) o pată de umezeală la baza unui perete din gips-carton. Pe acest perete era suspendat un calorifer, ale cărui țevi de tur și retur au fost mascate în gips-carton, continuând spre centrală prin pardoseală. Căutând mai atent, au observat că și laminatul pardoselii era umed. În aceeași zonă a pardoselii se aflau și țevile instalației sanitare. Este vorba despre un apartament într-un bloc construit cu 5 ani în urmă, timp după care nu mai poate fi invocată vreo garanție. Pentru prima dată, proprietarii și-au dat seama cât de importante sunt planurile casei, pe care nu le aveau. Din fericire, acestea existau la adminsitratorul blocului, în format electronic, și aveau prevăzute inclusiv instalațiile și sistemele HVAC.
Într-o primă fază, a fost chemată o echipă de instalatori care a încercat să identifice problema la baza peretelui, unde aceștia au îndepărtat o zonă de gips-carton; țevile și zona adiacentă erau perfect uscate.
Apoi au încercat cu ajutorul unei camere cu termoviziune. Fără succes, însă, pentru că nu s-a observat nicio diferență de temperatură scanând zona prin care se știa că trec țevile (cu aproximație).
Atunci când scurgerile se produc la țeava cu apă rece, este destul de greu de observat diferența de temperatură dintre beton și betonul umed. Ulterior, s-a apelat la introducerea de aer sub presiune în instalație, astfel încât să fie identificată cel puțin țeava care înregistrează pierderi. Rezultatul: nicio pierdere de presiune. Părea o situație fără ieșire, astfel încât s-a trecut la acțiuni radicale: decopertarea pardoselii, în perspectiva înlocuirii țevilor. Exista și varianta retrasării instalației pe perete, dar aceasta ar fi presupus modificări și mai mari asupra amenajării apartamentului. A fost chemat meșterul care montase laminatul pentru a-l îndepărta (fără a-l degrada) și, ulterior, s-a apelat la o nouă echipă de instalatori – cea care realizase de fapt instalația inițial și cunoștea cel mai bine cum se lucrase acolo. Au fost eliberate țevile de sub stratul de șapă, care avea un nivel ridicat de umiditate, și s-a făcut o inspecție în detaliu.
Timp de cîteva zile, țevile au rămas descoperite pentru ca zona respectivă să se usuce și să fie observate eventuale scurgeri; nu s-a observat nimic, din nou. Rezolvarea a venit după câteva zile în mod neașteptat. Așa cum se întâmplă de multe ori, problemele de comunicare pot crea probleme și mai mari.
Lucrurile s-au petrecut în modul următor: la un apartament de deasupra se produsese cu câteva săptămâni în urmă o mică inundație, din cauza unui racord defect; situația fusese rezolvată, dar apa avusese timp să se infiltreze în interiorul unei coloane.
Când a fost îndepărtat gips-cartonul care masca acea coloană, s-a văzut întreaga problemă: apa fusese absorbită de vata minerală folosită acolo ca izolație tehnică și devenise sursă de umezeală pentru întreaga zonă adiacentă, fără posibilitatea de a se evapora rapid. A fost curățată zona, s-au făcut câteva reparații și… timpul a făcut restul.
Zona s-a uscat natural și au fost refăcute finisajele. Se poate vorbi de ghinion? Probabil. Locatarii au fost nevoiți să își „devasteze” apartamentul fără a ajunge la sursa problemei, doar pe baza unor suspiciuni justificate. Dar mai bine am trage niște concluzii. În primul rând, ar trebui să evităm pe cât posibil încorporarea instalațiilor sanitare în pardoseală.
În al doilea, dacă am făcut-o, totuși, să apelăm la cele mai bune materiale și cei mai buni instalatori, astfel încât să ne reducem suspiciunile. În al treilea, să avem planurile instalațiilor, cu cele mai mici detalii, pentru a ști unde trebuie să intervenim.
